Filozof şi teolog catolic francez, Jean-Yves Lacoste este profesor invitat la Universitatea din Chicago, life member la Clare Hall, Universitatea Cambridge. Cărţi publicate: Note sur le temps. Essai sur les raisons de la mémoire et de l’espérance (1990), Experience et absolu. Questions disputées sur l’humanité de l’homme (1994), Le monde et l’absence d’oeuvre (2000), Présence et parousie (2006), La phénoménalité de Dieu (2008). Coeditor al Dictionnaire critique de théologie (2004).În prezentarea dvs. pe Wikipedia sînteţi numit un teolog postmodern. Ce părere aveţi despre această paradigmă culturală?Nu m-am dus niciodată să văd ce spune Wikipedia despre mine! Un lucru este sigur, eu însumi nu aş spune asta. În primul rînd, nu sînt sigur că modernitatea s-a încheiat: dacă nu o definim drept matematizarea realului şi epoca tehnicii, să recunoaştem că se ţine bine. Apoi, eu folosesc de obicei alte cuvinte pentru a vorbi despre ziua de astăzi, cuvinte care nu sînt sloganuri: nihilism, căci sîntem înconjuraţi de el; sfîrşitul metafizicii şi al ontoteologiei. Din "postmodernitate", aşa cum o cunosc din cîteva texte, aş reţine că ascunde o doză bună de "whishful thinking". Vremurile moderne " dacă îmi permiteţi " au devenit prea moderne pentru noi. Deseori ne-am dori să ieşim din ele. Drama este că cei ce cîntă "postmodernitatea" vor să iasă prea repede din modernitate şi se mulţumesc cu cîteva semne prevestitoare. Să mai adăugăm şi că religia creştină nu este făcută cu adevărat pentru modernitate. S-a adaptat, desigur, fără să facă o dramă. Au existat încercări de a face teologia euharistiei să coincidă cu noile fizici (să ne gîndim la Descartes). S-au scris teologii more geometrico demonstratae. Dar s-a trăit şi o tragedie, divorţul dintre teologie şi spiritualitate. Nu am vreme aici să spun că acest divorţ este fundamental modern şi că el se află la rădăcina celor mai multe dintre necazurile noastre. În această chestiune, teologii postmoderni pe care îi cunosc sînt de aceeaşi părere cu mine. Aş fi, aşadar, de acord să le fiu "simpatizant activ" pentru cîteva clipe."Dacă filozofia şi teologia au ceva în comun, acesta este faptul că ele constituie un efort de gîndire"Cum vedeţi raportul dintre filozofie şi teologie?Caut să îl văd şi nu sînt sigur că îl văd foarte desluşit. De o bună bucată de timp mă călăuzeşte un concept, cel al "graniţelor". Noi avem tendinţa să gîndim în termeni de "limite". De o parte s-ar găsi filozoficul, iar de cealaltă parte, teologicul. Filozofia ar fi capodopera omului, teologia ar fi primirea unui dar. Filozoful nu şi-ar lua autoritatea decît de la raţiune, teologul nu ar avea altă autoritate decît cea pe care i-o încredinţează Logosul divin. Dar este oare atît de sigur acest fapt? Cînd Kierkegaard şi-a publicat Fărîmele filozofice, care vorbesc mai ales despre păcat, întrupare şi mîntuire, de care parte a limitei se situează? Teologia trinitară a lui Hegel este teologie, filozofie, amîndouă deodată, ori nici una, nici alta? Am putea înmulţi exemplele. De aici trag două învăţături. Prima este că unele chestiuni filozofice nu sînt decît filozofice (să ne gîndim la o cercetare asupra ontologiei teoriei mulţimilor) şi că anumite chestiuni teologice sînt lipsite de interes filozofic (problema hirotonirilor absolute, ca să menţionăm un aspect minor în aparenţă, care nu capătă importanţă decît într-o cercetare ecleziologică). A doua este aceea că ni se întîmplă să nu ştim unde ne situăm, întrucît ne aflăm într-o zonă de frontieră. Etichetele pot, aşadar, să înşele. Filozofie? Teologie? În numeroase cazuri răspunsul cel bun este, fără îndoială, refuzul de a răspunde. Şi încă ceva. Dacă filozofia şi teologia au ceva în comun, acesta este faptul că ele constituie un efort de gîndire. Nu e simplu să definim gîndirea. Limba germană ne sugerează că a gîndi " denken este apropiat de a mulţumi " danken. Sfîntul Augustin (care s-ar fi definit cu siguranţă drept "filozof creştin", dacă i s-ar fi pus întrebarea!) gîndea tot atît de mult predicînd, pe cît o făcea scriind tratate. Gîndea şi vorbind cu Dumnezeu, ca în Confesiuni. Kierkegaard "gîndeşte" în lucrările sale teoretice la fel de mult ca în Discursurile edificatoare. Heidegger socotea aceste discursuri ca fiind mai importante decît restul operei sale. Pe scurt: dacă între filozofie şi teologie există o legătură rodnică, ea constă, poate, într-o vocaţie (şi o aptitudine) pentru "a gîndi împreună".În cărţile dvs. îi comentaţi mult pe Husserl şi Heidegger. Credeţi că fenomenologia mai este încă o tradiţie vie în Europa şi în Statele Unite? Ce raporturi există între fenomenologie şi teologia actuală?Fenomenologia nu a încetat să fie vie şi vivace din 1900 " anul în care Husserl şi-a publicat Cercetările logice. Neavînd o ortodoxie, ea are şansa de a nu fi cunoscut niciodată fosilizarea. Şi în loc să fie reprezentată de o şcoală, oricare ar fi ea, ea este prezentă în felurite moduri, care comportă atît o reluare a interesului pentru maeştrii lui Husserl, Brentano şi Stumpf, cît şi o dezbatere cu perioada post-fenomenologică a operei lui Heidegger. Acest lucru nu face din fenomenologie o filozofie dominantă, aşa cum a fost dominantă filozofia analitică în lumea anglo-saxonă. Face din ea, ceea ce contează mai mult, o filozofie pe care este încă înţelept să o consultăm atunci cînd se pun întrebări însemnate. Şi, pentru că sînt francez, îmi veţi îngădui să adaug că Franţa a jucat un rol major în istoria mişcării fenomenologice. Încă din 1930 în franceză se scrie despre Husserl (G. Gurvitch, Levinas). Din 1936 Heidegger este tradus în franceză. Emigrat în Statele Unite, A. Gurwitsch face cunoscute acolo analizele husserliene în sfera conştiinţei. Astăzi, Levinas ori Michel Henry sînt studiaţi atît în lumea anglo-saxonă, cît şi pe pămînt francez. Iar unul dintre prietenii mei a definit într-o zi franceza drept "cineva care transmite filozofia germană în Statele Unite"!În schimb, legătura cu teologia nu se lasă expusă în mod simplu. Ea este veche: a început cu prietenia dintre Bultmann şi Heidegger. În forma ei actuală, eu intuiesc că fenomenologia poate influenţa teologia întrucît ea (fenomenologia) se interesează de tot ceea ce îi apare conştiinţei şi oferă mijloacele pentru descrierea acelui lucru (sau, mai modest, pentru începerea descrierii) fără să facă o ruptură clară între filozofic şi teologic. La fel ar sta lucrurile cu Heidegger, dar cu prudenţă. În 1930, el îşi ia rămas bun de la phainómenon aşa cum îl defineşte Husserl pentru o gîndire a lui al