(...) Putem defini raporturile între Dumnezeu și creatura sa în categoriile cauzalității. În acest caz, Dumnezeu este prima cauză care declanșează mișcarea, viața, și totul se întoarce la ea. Libertatea umană nu este decît cauza secundară instrumentală: ea își trage originea din prima și este determinată de ea. Dacă cauza secundară păcătuiește este pentru că prima tolerează aceasta. Determinismul cauzal se situează fatalmente în timp, prima mișcare se găsește aici inevitabil, ceea ce erijează prima cauză în pre-cauza universală a totului, și prefixul „pre” introduce timpul în eternitatea lui Dumnezeu. Omul nu apare în chip fatal decît ca obiect al acțiunii divine. Pe acest plan cauzal, ideea augustiniană încă indecisă este condusă prin logica de fier a juristului Calvin pînă la limita sa: Praedestinatio ad gloriam, reprobatio ad gehennam (predestinat în glorie sau sancționat în Infern – n. red.). Cercul este întors spre el însuși fără o altă ieșire posibilă: „Astfel, după scopul pentru care este creat omul, noi spunem că este predestinat la moarte sau la viață”.

Pentru Orient, Dumnezeu nu este niciodată prima cauză, ci Creatorul. Creația „după chipul” Creatorului este aceea care plasează „a doua libertate” în afara oricărui determinism cauzal, și concepția patristică despre om ca autexousia (autoritate asupra sieși, liber-arbitru – n. red.) desemnează pe drept capacitatea sa misterioasă de a transcende orice necesitate și condiția însăși de creatură spre libertatea divină: să se vadă microtheos. Se poate spune chiar că Dumnezeu-Filantropul este mult mai determinat el însuși de creatura sa și de alianțele sale: „Iahve s-a jurat și nu-i va părea rău” (Psalmi 110, 4), decît creatura de Creatorul său. Întruparea apare ca o replică a lui Dumnezeu față de propria sa premisă: îndumnezeirea creaturii sale. Și căderea omului este aceea care arată amploarea titanică a libertății sale care determină prin ea însăși destinul său. Satan n-a mințit spunînd: „Veți fi ca dumnezeii”. Omul a creat cîteva lucruri care n-au existat niciodată înainte, a creat, a introdus răul în natura sa inocentă. Ba mai mult, mîntuirea omului determină forma Întrupării în calitatea lui, ca Iubire crucificată. Sîngele divin a fost vărsat tocmai pentru a salva libertatea sub har, căci Dumnezeu, după adagiul Părinților, „nu poate forța pe nimeni să-l iubească”.

Însă orice autonomie dusă pînă la limita sa de ruptură este contra naturii, căci ea închide omul în sub-natura sa, face să se înăsprească ipseitatea sa, distruge ontologia sa deiformă. Din contra, acolo unde omul încetează a se vedea în subiectivitatea sa pură și se vede în relația cu Altul divin, acolo unde el se descoperă ca „identitate prin har”, ca „persoană etern primită” (expresii frecvente la Maxim Mărturisitorul), el distruge orice izolare infernală și o transcende spre bucuria Mirelui și a Slujitoarei Domnului.

„Eu bat la ușă”, zice Domnul și el bate la propriul său chip în om, la chipul libertății divine, și kenotic „așteaptă” real și nu predetermină nimic. Hotărîrile lui Dumnezeu și chiar prezicerile Apocalipsei pot revela caracterul lor condițional (cf. Ieremia 18, 7-10; 26, 2-3, 13); libertatea umană are puterea de a le schimba.

Miracolele credinței, factorul absolut nou al sfințeniei, harisma profeției atrag raporturile nupțiale în care domnește iubirea care transsubstanțiază orice supunere și subordonare în „cu totul altceva” al Împărăției. Întreg misterul icoanei Deisis, plasată în inima iconostasului, este de a ne oferi în același timp imaginea judecății și transcenderea ei spre imaginea nunții Mielului.

Dumnezeu nu convinge nici prin putere, nici prin tărie, ci prin duh (Zaharia 4,6). Or, acolo unde este duhul, acolo este libertatea. Viciul predestinației și al preștiinței este de a introduce un Dumnezeu-Creator înainte și după coordonate temporale: prima cauză plasată în timp prevede și deci predestinează, determină totul. Acest „pre” deformează eternul lui Dumnezeu și capacitatea credinței de a depăși cadrele timpului. Libertatea comportă numai necesitatea sa interioară: a se manifesta într-o opțiune. Amploarea sa conține opțiunea cea mai de temut: aceea a unui revoltat de a se determina contra lui Dumnezeu. Arhetipul său, prima opțiune luciferiană înaintea oricărei existențe concrete a răului demonstrează că, chiar în această stare de inocență inițială, libertatea este salvgardată intactă și Dumnezeu este acela care o protejează contra propriei sale atotputernicii.

În comentariile eterodoxe la Romani 8, 9, predestinația este condiționată de preștiința lui Dumnezeu și acel „noi” din Efeseni 1, 8-12, este luat în sensul limitativ și arbitrar numai pentru cei „aleși”. Or, la Sf. Pavel, cei chemați și creștinii sînt sinonimi. Cu toată terminologia sa adesea confuză și inadecvată viziunii sale, teologia sa este foarte voluntaristă. Marea temă a Epistolei către Romani este mîntuirea prin credință și prin viața plină de har și conformă credinței. Opoziția paulină nu este între credință și fapte, ci între faptele credinței și faptele legii. Mai profund decît orice prejudecată doctrinară, predestinația la Sf. Pavel nu este decît o formă convențională pentru a desemna misterul iubirii lui Dumnezeu, or această iubire determină, predestinează pe Dumnezeu și nu omul, dacă vrem să folosim acest concept (...).

În Romani 1 și 8, Sf. Pavel vorbește despre misterul istoriosofic al lui Israel și, ca în cazul lui Iacob și Esau, este vorba mai mult de paradoxele Providenței, de tema istorică, de sensul metaistoric al Istoriei mîntuirii. La fel, imaginea olarului nu dezvăluie decît unul dintre multiplele aspecte ale înțelepciunii divine, dar nu descrie în nici un fel tot infinitul, toată gama inepuizabilă a raporturilor între Dumnezeu și om. Sf. Pavel a avut îndeajuns sensul adevăratului mister pentru a nu luneca spre o asemenea simplificare. Desigur, Dumnezeu este acela care face să se nască voința și acțiunea, dar de îndată antinomia este restabilită: lucrați, deci, la mîntuirea voastră cu frică și cu cutremur.

„Dumnezeu i-a închis pe toți în neascultare, pentru ca pe toți să-i mîntuiască” (Romani 11, 32). Oricărui raționalism limitativ, Pavel îi răspunde prin mărturisirea adevăratului mister: căile sale sînt de nepătruns. Este cuviincios pentru om a le cinsti în tăcere. Docta ignorantia este în opoziție cu orice „azil de ignoranță”. Planul Mîntuitorului ca toți oamenii să fie mîntuiți (1 Timotei 2, 4; Romani 8, 32) este infinit mai misterios și mai impenetrabil decît predestinația, așa de omenească și așa de săracă în logica ei rectilinie. „Complexul aleșilor” este o stare morbidă care denotă o conștiință nefericită, înfricoșată de iad.

(fragment din volumul Rugul Aprins de Paul Evdokimov, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1994, traducere de Teodor V. Damșa)

Foto: wikimedia commons