Regina Ana și Paul Gherasim au pornit în călătoria spre ziua neînserată la începutul postului Adormirii Maicii Domnului, chiar înainte de sărbătoarea Schimbării la Față. Această coincidență temporală deschide însă spre o judecată mai adîncă a asemănărilor dintre cei doi și a semnificației momentului pentru conștiința națională românescă. Plecarea lor din această lume la vîrste înaintate, după o îndelungată căutare a rosturilor ultime, atît ale persoanei, cît și ale comunității, impune opiniei publice un moment de reflecție și un efort de înțelegere.

Amîndoi s-au aflat în poziția de a afirma un rol social cu valoare de manifest întrucît părea cu totul opus opiniei dominante și marcat anacronic. Regina Ana, în pofida circumstanțelor politice care au făcut ca ea să se căsătorească cu regele Mihai abia în exil, fără a exista deci o validare instituțională a statutului ei monarhic, ba chiar dimpotrivă, confruntată cu o contestare puternică și propriu-zis amenințătoare din partea puterii instalate în țară, a acceptat să joace împreună cu Majestatea Sa regele rolul de monarhi ai acelui regat nefericit căzut pradă unui regim al fărădelegii violente. Răbdarea față de constrîngerile politice și strîmtorările economice ale unor exilați, care au asumat să-și joace rolul pînă la capăt, și încrederea în semnificația profundă a acestui rol în pofida contestațiilor, a derîderilor, chiar a batjocurii, au valoarea unui act de credință. Mai mult decît în actul de credință al misticului pare să li se aplice credo quia absurdum. Conștiința că dincolo de orice aparențe există un regat al României, ascuns printre oameni și în adîncul insondabil al conștiinței lor, că această rămășiță de speranță și lealitate merită orice sacrificiu, o ridică pe regina Ana alături de regele Mihai la statura de simbol național.

În aceeași logică a contradicției între aparență și esență, dintre dinamica socială și o valoare perenă, Paul Gherasim a militat pentru exaltarea unui univers spiritual, cel al țăranului român, combătut și anihilat întîi de regimul comunist printr-o persecuție nemiloasă, apoi de o mutație profundă în societate care a dus la degradarea imaginară a stării sociale a țărănimii. Deși părăsise satul la începutul adolescenței pentru a continua cu studii liceale și apoi universitare, pe care le-a absolvit cu excelență, iar apoi și-a petrecut întreaga viață într-un mediu urban și profesional, care nega și combătea ideologic universul țărănesc, s-a simțit legat de-a lungul întregii sale vieți să afirme demnitatea intelectuală a acelei ipostaze a umanului pe care o reprezintă țăranul. Paul Gherasim a fost el însuși cel mai reușit Muzeu al Țăranului Român. De-a lungul vieții însă, a fost ridiculizat pentru obstinația de a juca acest rol. Strategia pe care a ales-o pentru a-și îndeplini misiunea oarecum secretă a produs cea mai interesantă și profundă mișcare artistică din a doua jumătate a secolului XX, grupul artistic Prolog, pornit în căutarea, întîi la nivelul picturii de șevalet, apoi și prin alte tehnici, a acelei expresii estetice care să exprime, cu intrumentele conceptuale ale modernismului, universul intelectual al civilizației tradiționale românești. Combinația dintre Prolog și muzica psaltică, apoi îngemănarea cu colecția și concepția despre arta aulică românească propusă de Dan Nasta (expoziția „Sinteza românească“ expusă la Potlogi și la Mogoșoaia), a atins subțirimi de viziune artistică care aparțin cu exclusivitate acestor meleaguri. Dacă e să căutăm undeva matricea frumosului românesc, aici o vom găsi.

Cu toate acestea, regina Ana și Paul Gherasim sînt învinșii istoriei. Monarhia nu a fost restaurată, civilizația țărănească a dispărut. Ieșirea lor din scena publică este citită și în cheia unui final de ciclu. Se trage cortina peste lumea de basm cu regi și regine, cu „oameni de treabă“, țărani la coarnele unui plug simbolic, așa cum îi vede Paul Gherasim în ultimul său volum de experiență vizuală, intitulat Om de treabă, țăranul. Și totuși, emoția publică pe care o provoacă aceste plecări îi învestește pe cei doi cu valoare de simboluri ale unei identități spirituale și naționale care permit o proiectare comunitară în viitor.

Țăranul lui Paul Gherasim, interpretat atît în pictură, cît și în manualele de cultură vizuală produse în ultimul său an de viață, nu este un agricultor, cu acea conotație peiorativă pe care o observăm azi în limbă, ci, etimologic, în primul rînd un membru fondator al Țării. Provenind de la latinescul terranus, locuitor al acelor terrae, țări, pe care le găsim în Evul Mediu ca unități politice incipiente, țăranul român este veghetorul unei civilizații originale, formată din straturi preistorice cu uimitoare înzestrare estetică și un creștinism foarte vechi, constitutiv al neamului, dar a cărei expresie ultimă este statul național modern România. De aceea, nu natura este în prim plan în valorificarea simbolică a țăranului, ci comunitatea și concepția spirituală și socială care stă la baza acesteia. Privind astfel, înțelegem cum de un rafinat citadin, format după tipologia omului universal al Renașterii, cu interese estetice și de erudiție în toate domeniile cunoașterii umaniste, putea clama cu putere „Eu sînt țăran“.

„Țăranul“ Paul Gherasim și „regina“ Ana împărtășesc aceeași doză de ficțiune supratemporală și profunzime spirituală pe care o îmbracă arhetipurile care se plasează dincolo de lumea văzută. Intuiția arhetipalului se împlinește în caracterul apolitic al celor două ipostaze. Reginei Ana i-a fost suficient să întruchipeze cu fidelitate și consecvență rolul de regină a unei Românii pe care și-a imaginat-o prin chipul și suferința soțului său, fără a urmări obiective realizabile în planul istoriei. Tot așa, lui Paul Gherasim i a fost suficient să-și afirme statura țărănească prin obiectele cu care s-a înconjurat. Simpla afirmație a transformat un apartament de două camere de la etajul nouă al unui bloc din cartierul Titan în prispa către cer a unei case țărănești, în stîlpul unui ascet bizantin, în arca vizitată la geamlîc de turturele binevestitoare.

Formînd o națiune ideală, regina și țăranul și-au permis luxul duhovnicesc al curăției sufletești, al gîndului smerit, al răbdării și al dragostei. Ei se nasc acum în conștiința națională ca icoane ale unei comunități în care a fi este mai important decît a avea. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.