Evangheliile nu ne-au transmis descrierea fizică a lui Iisus Hristos și totuși tindem să-L imaginăm ca pe un personaj destul de înalt, cu ochi căprui și barbă șatenă: aceasta este reprezentarea Sa aproape canonică, mai ales în arta occidentală, chit că există și variante imberbe, cu tonuri de piele mai clare și ochi albaștri. Călătorind pe toate meridianele și fertilizînd, practic, ansamblul culturilor, textele sacre ale creștinismului – unde singura „precizare” despre figura christică survine cu prilejul transfigurării de pe muntele Tabor – au dezvoltat propria iconografie, adaptînd local chipul Omului desăvîrșit (căci deopotrivă uman și divin). Adevăratul „portret” al Mîntuitorului, la limita sugestiei inefabile, ne este oferit prin învățăturile, pildele, parabolele, minunile și faptele Sale, în logica „sonor” transcendentă a Cuvîntului întrupat. De ce ne gîndim că Fiul Omului va fi avut barbă? E acesta un amănunt insignifiant sau un element simbolic de neocolit? A doua ipoteză pare mai solidă, de îndată ce așezăm chestiunea în perspectiva duratei lungi.

La prima vedere, podoaba facială masculină e doar o problemă de „modă” (capricioasă și fluctuantă, în spațiu și timp). Din pură prejudecată evoluționistă, acceptăm supoziția că barba era generalizată printre bărbații societăților arhaice, de vînători-culegători, mai apropiate de „natură” și  gata să lupte cu frigul din glaciala Europă a mamuților, inclusiv prin intermediul unui „scut” facial hirsut. Această lectură apare, bunăoară, în benzile desenate dedicate „eroului civilizator” Rahan, ale cărui aventuri erau intens prizate printre copiii din generația mea: el e un vlăjgan clorotic, blond-arian, înarmat cu un elegant pumnal de fildeș, care își distribuie geniul tehnic & abilitățile tactice prin teritoriile amenințătoare ale unor troglodiți păroși. Următoarea haltă imaginară ne aduce în minte imaginea standard a bărbatului strict epilat, din Imperiul Roman, unde sofisticarea cosmetică și igiena civilizată își impun normele, contrastînd cu pilozitatea barbarilor de toate soiurile. Deși etimologii indică sorgintea onomatopeică a termenului „barbar”, acesta rimează fonetic cu „barba”... Dar ideea că barba înseamnă natură, pe cînd fața bine rasă conotează cultura e invalidată de simpla constatare că prima reapare în istorie atît ca modă, cît și ca simbolism profund, regal și profetic, deci ca semn al elecțiunii și al privilegiului oracular sau taumaturgic. În basoreliefurile asiro-babiloniene, în portretistica de aparat a Egiptului antic, în statuarul grec, dar și în reprezentarea rafaelită a Școlii din Atena, figurile proeminente (zeități cosmocratice, precum Jupiter Tonans, filozofi, împărați, regi, faraoni, arhierei, apostoli, mari asceți, magi, vizionari etc.) poartă negreșit barbă, ca semn al maturității sapiențiale și al chipului voalat, capabil să dezvăluie adevărurile superioare. Iulius Caesar poartă lauri și nu are barbă, dar cei mai mulți dintre titularii tronului imperial, de la Antoninus Pius & Marcus Aurelius pînă la căderea imperiului, au transmis atributul „bărbos” atît bazileilor și patriarhilor bizantini, cît și papilor medievali și chiar renascentiști.

Dacă epoca napoleoniană reinstituie modelul „cezaric” (nu mai există „secrete”, ci doar Puterea nudă a dictatorului autoîncoronat), restul veacului al XIX-lea democratizează barba, „uzurpată” de sindicaliști, anarhiști și socialiști. Tocmai în acea perioadă (a primului Conciliu de la Vatican) începe clerul catolic să se radă sistematic, pentru o prezență socială mai discretă, dar și pentru a se diferenția, polemic, față de „profeții” atei ai „timpurilor noi”. Dacă Marx, fondatorul Internaționalei comuniste, e un căpcăun flocos, Lenin practică barbișonul burghez, iar Stalin rămîne cu o „simplă” (dar masivă, aproape nietzscheeană) mustață... Dezvrăjirea produsă prin ethos-ul agnostic și raționalist al modernității – cînd „barba” începe să conoteze „falsitatea” sau „păcăleala” – alternează cu noua răspîndire postmodernă a bărbii lumbersexuale, pînă la extrema ei banalizare, tot mai lipsită de sens...

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.