Pentru cei mai mulţi dintre noi, sărbătoarea Crăciunului e „punctuală“. Cuprinde cîteva zile de bucurie: daruri, reuniuni de familie şi prieteni, strălucire de brazi şi lumini, participare la slujbe în biserică (toate acestea reduse acum de măsurile împotriva pandemiei). Dar după aceste zile sărbătoarea trece. Or, în înţelesul ei propriu, religios, sărbătoarea nu „trece“. Ea este punctul tare al unui traseu teologal, liturgic, interior. „Te trece“ către altă etapă a unui drum spiritual. E ceea ce arăta Părintele André Scrima în cursurile privind oficiul liturgic al Bisericii de Răsărit, ţinute în 1970-1974 la Facultatea de Știinţe Religioase a Universităţii Saint-Joseph, Beirut. Ele au fost publicate în volumul André Scrima, Biserica liturgică, Humanitas, 2005. Îmi voi îngădui totuşi să reiau aici cîteva pasaje. Ele ne pun în faţă  înţelesuri ale sărbătorii şi astfel ne pot apropia de traseul ei. În condiţii de viaţă normale, ca şi în condiţii de restricţii sanitare, aceste sensuri ne sînt oferite, ne solicită şi ne pot conduce la fel de mult.

Desfăşurarea liturgică marchea­ză un drum al revelaţiei.

„De la o sărbătoare la alta se petrece mai mult decît o trecere cronologică. Există o trecere de sens, o împlinire, o desăvîrşire. Simţim că, între Naştere şi Epifanie, ceva se împlineşte: anume manifestarea, arătarea Domnului... La sărbătoarea Epifaniei sîntem chemaţi să vedem că Christos, care vine în trup prin Naştere, este înainte de toate locul, purtătorul Duhului. În aşa măsură încît există între ei complementaritate, reciprocitate. Christos se naşte prin lucrarea Duhului. Lucrează el însuşi prin Duhul... Într-un sens, Christos e precursor al Duhului. El a venit în lume pentru ca Duhul să se poată manifesta în mod deplin.“

Postul Crăciunului e deja mobilizare, pătrundere pe calea sărbătorilor.

„Această perioadă de patruzeci de zile“, spune P. Scrima, „subliniază caracterul itinerant, înaintarea către Domnul care vine şi se arată. Pregătirea pentru sărbătoare înseamnă efort de clarviziune; arătarea Domnului rămîne nevăzută celui care nu o aşteaptă. Există în această pregătire un sens ascetic, dar, de asemenea, o funcţiune teofanică.“

Ne aflăm aşadar în faţa unui dublu traseu: traseul pe care Dumnezeu se revelează umanului, traseul pe care omul se pregăteşte, răspunde, participă la revelaţia care i se oferă. Iată de ce oficiul liturgic, propune, împreună cu funcţia celebrării, şi o „metodă de spiritualitate“.

Imnografia liturgică „proclamă doctrina creştină desfăşurînd sensurile sărbătorii. Ea face apel la com-prehensiunea, la cuprinderea credinciosului în semnificaţia doctrinei. E metodă de spiritualitate. Dacă omul se angajează efectiv în această perioadă, dacă participă la ea în sensul prim al cuvîntului – a lua parte, a se com-promite cu Dumnezeu, a lua asupra ta planul (şi destinul) lui Dumnezeu –, atunci omul se constituie ca subiect şi obiect totodată al unui act de spiritualitate care luminează şi angajează în aceeaşi măsură intelectul, afectul şi trupul. Fiinţa întreagă intră aşadar în limbajul spiritual al sărbătorii, ia act de un ansamblu de simboluri care îi vorbesc. Dacă mă angajez în itineranţa celor patruzeci de zile, intru într-o viaţă de spiritualitate“.

Părintele Scrima recurge abundent, în studiul său, la imnografia răsăriteană fiindcă ea desfăşoară într-o amplă exegeză sensurile învăţăturii creştine şi ale dublului traseu.

„Întreaga, imensa imnografie a liturghiei bizantine este rodul experienţei «spiritualilor», a oamenilor duhovniceşti. Nu ni se înfăţişează drept text conceptual, ci drept «metodă» = meta (cu) hodos (cale), adică «traseu împreună cu…». Aşadar nu reţetă, nu schemă, ci ceea ce te pune pe cale. Transformîndu-mă, o înţeleg; înţelegînd-o, ea mă transformă.“

„Cîntările Epifaniei stabilesc un fel de co-prezenţă a celor două sărbători şi arată preeminenţa Epifaniei în raport cu Naşterea, cea din urmă fiind înfăţişată drept pregătire a celei dintîi. Sărbătoarea Naşterii nu şi-a dat adevărata măsură atîta vreme cît nu a fost atinsă sărbătoarea Epifaniei; aşadar itineranţa continuă. Dar nu mai este ascetică, ci se petrece în bucurie, iar postul este desfiinţat. În această atmosferă sărbătorească are loc înaintarea către sensul lăuntric al Naşterii care este Epifania.“

Naşterea Domnului cuprinde „tema regenerării, a vieţii noi, a înnoirii lui Dumnezeu şi totodată a omului, el însuşi înnoit. Dumnezeu devine kenoză, nou-născut, asumă un destin nou. E un «alt» Dumnezeu, care se revelează cu totul altul faţă de cel pe care şi l-a închipuit dintotdeauna omul. Prin această înnoire a lui Dumnezeu, omul însuşi e pus într-o situaţie nouă, intră într-un destin nou... Naşterea e un act în care Dumnezeu e implicat pînă în măruntaiele sale, în mod visceral, printr-un fel de dat ontologic. Prin căderea omului, Dumnezeu însuşi este întrucîtva atins. Dumnezeu nu acţionează din raţiuni morale, din milă faţă de om. Întruparea se situează la nivelul unei realităţi ontologice. Chipul însuşi al lui Dumnezeu a fost antrenat în cădere. Realitate dramatică. În toată această parte a slujbei sînt enunţate motivele îndepărtate ale Întrupării: Christos vine către om, loc al lui Dumnezeu... Dar această temă este împlinită şi depăşită. Tema lui Dumnezeu care vine pentru a-şi înnoi chipul este orientată către o altă dimensiune:

«Fecioara astăzi pe Cuvîntul cel mai înainte de veci merge să-l nască în peşteră negrăit. Dănţuieşte lumea auzind, slăveşte... pe Cel ce voieşte a se arăta prunc tînăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci», potrivit cîntării lui Roman Melodul.

Naşterea este văzută simultan în realizarea ei terestră, istorică şi în misterul ei dinainte de veci. La vestea Naşterii lumea «dănţuieşte»... La început era dansul! Primă captare a sensului lui Dumnezeu. Cele dintîi expresii religioase ale omului sînt scrierea/scriptura şi dansul. Dat fiind că e ritm, dansul este o expresie de tip grafic. Prin dans, se poate figura, vorbi. Iată prima modalitate de a celebra această eliberare a fiinţei, capabilă să intre în spaţiul lui Dumnezeu... Dumnezeu cel dinainte de veci intră în ordinea vizibilă, se lasă văzut în inocenţa unui prunc de curînd născut.

«Astăzi se naşte din Fecioara Cel ce are în mînă toată toată făptura. Cu scutece ca un prunc este înfăşat Cel ce din fire este nepipăit. În iesle este culcat Dumnezeu, Cel ce a întărit cerurile de demult, întru început... Ne închinăm Naşterii tale, Hristoase. Învredniceşte-ne să vedem şi dumnezeiască Arătarea ta.»

Avem aici un rezumat imnologic al sărbătorii, foarte revelator pentru spiritul ei şi al tradiţiei bizantine în genere, care lucrează din plin cu antinomiile. Formă antitetică, contrast dinamic, care deschid către un sens mereu mai înalt. Contrast crucificator şi eliberator între Dumnezeu inefabil, incognoscibil şi Dumnezeu perceptibil în Economia sa. Geniul liturghiei bizantine stă, întreg, în acest contrast crucificator şi eliberator pentru înţelegere. În credinţă, imposibilul este mereu de îmbinat cu posibilul în vederea unui surplus de sens: Cel ce conţine devine conţinut, Cel insesizabil devine muritor, Cel ce întăreşte cerurile se lasă culcat în iesle…“

(pasaje seclectate de Anca Manolescu)

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.