M-am vaccinat cu cele trei doze anti-COVID la Spitalul Universitar de Urgenţă. De fiecare dată, lucrurile au mers rapid, bine protejat sanitar, bine organizat. Aveai senzaţia că, pe lîngă masivul oficiu al personalului medical, îţi făceai şi tu mica datorie de comportament adecvat în faţa pandemiei. Se spune că autorităţile dau ştiri şi iau măsuri contradictorii, insuficiente, ineficace. Există totuşi constante informaţii de bază, formulate de specialişti, preluate de media: vaccinul nu dă imunitate absolută, împiedică doar forme acute ale bolii, măsurile de precauţie trebuie menţinute, restricţiile de comportament public ajută la combaterea bolii. A te vaccina, a purta mască, a păstra distanţa sanitară sînt lucruri prin care tu personal poţi participa la depăşirea crizei. Te protejezi pe tine, îţi protejezi semenii, nu încarci spitalele şi un corp medical suprasolicitat, care îşi face cu devotament datoria. Nu e nevoie decît de bun-simţ ca să-ţi dai seama de asta.

Sigur că aproape doi ani de suspendare a vieţii normale, de pericol, tragedii şi nesiguranţă aduc apăsare mentală, chiar angoasă resimţită social. Dar nu mă aşteptam ca din spaţiul credinţei să apară contribuţii atît de spectaculoase la prelungirea crizei, la creşterea anxietăţii publice. Dacă formaţiunea AUR şi-ar realiza numele, ar trebui să avem unire în libertatea de a refuza masca anti-COVID. AUR: „Alianţa pentru Ultracontaminarea Românilor” de COVID, naţionalism încruntat, xenofobie, fală antieuropeană. Cît despre figuri ca ierarhii de la Tomis şi Giurgiu, ca unii stareţi din ţinutul Neamţ, mitologia lor antivaccin e năucitoare. E de rîs. Un fel de trump-credinţă ortodoxă.

Ei sînt, ce e drept, voci izolate, cele mai stridente fiind condamnate sever de purtătorul de cuvînt al Patriarhiei, dl Vasile Bănescu. Patriarhia are – în valul patru al pandemiei – un discurs echilibrat: îndeamnă spre consultarea medicilor în ceea ce priveşte decizia fiecărui credincios de a se vaccina. Există chiar ierarhi, precum Mitropolitul Olteniei, şi preoţi care îndeamnă oamenii să fie, pe bază de credinţă, raţionali, să respecte măsurile de protecţie, să se vaccineze. Un preot din Bucureşti a invitat medicul care l-a tratat de COVID să le vorbească credincioşilor în biserică despre beneficiul vaccinării (Digi24, 25.20.2021). Mi se pare un gest de două ori salutar. Într-un limbaj pe înţelesul comun, doctorul le-a arătat ce posibilităţi are medicina în faţa pandemiei, cu ce dificultăţi şi inteligenţă de cercetare s-a ajuns la tratament. Pe de o parte – lucru nu îndeajuns de frecvent –, publicului i s-au explicat liniile mari ale demersului medical, a putut deveni un interlocutor al medicului, nu un simplu „obiect de tratat”. Pe de altă parte, Biserica se manifesta, la nivel concret de comunitate parohială, ca un spaţiu de dialog firesc cu tipul de competenţă şi de cunoaştere al ştiinţei. Ca un spaţiu deschis, care poate fi interogativ, dar nu obtuz, „fortificat” împotriva altor tipuri de înţelegere şi de raport cu realul. 

În fond, mari Părinţi ai Bisericii n-au fost deloc neinteresaţi de ştiinţa medicală a vremii lor. În secolul IV, Sfîntul Vasile cel Mare, fondatorul celebrului aşezămînt de sănătate care îi poartă numele, ca şi prietenul său, Sfîntul Grigore de Nazianz, au studiat la Atena nu numai retorica şi filozofia, ci şi medicina. Într-un colocviu, cu acte publicate în 2005, „Părinţii Bisericii în faţa ştiinţei medicale a timpului lor”, o contribuţie menţiona că fratele lui Vasile, Sfîntul Grigore de Nyssa, era în mod special atent la demersul ştiinţelor „profane” aflate în continuitate cu filozofia. Interesul lui pentru cunoaşterea ştiinţifică se datora mai ales, spune autoarea, dorinţei de a înţelege akolouthia, „ordinea creaţiei”. Ştiinţa era văzută ca un complement al cunoaşterii spirituale. De-a lungul vremii, predicile multor Părinţi şi autori creştini recurg la metafora medicală, ca să nu mai vorbim de aplicaţiile practice ale medicinei în măsurile pentru sănătatea membrilor comunităţii. În oraşe şi în mînăstiri au existat mereu aşezăminte unde ştiinţa medicală era practicată în cooperare cu ştiinţa spirituală.

Ce e atunci cu fantasmele deversate asupra credincioşilor de vocile unor „talibani” ortodocşi (cum potrivit i-a numit Teodor Baconschi într-un articol recent)? Cel de la Tomis cheamă aprig la răscoală în numele libertăţii de a nu te vaccina (o libertate nepusă nicidecum în cauză). De la Giurgiu se denunţă malversaţiuni de stat cu vaccine expirate. Mai suculent SF, călugări de la Nechit şi Durău îşi previn publicul că, odată vaccinaţi, vor deveni zombi acoperiţi de solzi, că vaccinul e arma unui „Guvern mondial de extratereştri” pentru înstăpînirea peste umanitate (decimată). „Profeţi” de bobote, ei luptă să-şi ferească turma de spurcarea cu vaccin anti-COVID. Ea va fi restul pur al umanităţii, care va traversa victorioasă apocalipsa pandemiei. Sînt prostii, ai spune, prea gogonate ca să fie luate în seamă. Dar venind în numele credinţei, sînt mai grave decît atît. Aceste scenarii de joc video se bazează pe spaimă, pe închidere, pe agresivitate: împotriva ştiinţei, a modernităţii, a Occidentului „păgîn”, „pervertit şi invadator”, a statului, a vecinului de altă opinie. Stîrnesc spaima, închiderea, agresivitatea. Le întăresc. Le exasperează.

Îi stă oare bine credinţei să fie încruntat retractilă, crispată, isterică, terorizantă? Să detecteze pretutindeni duşmani? (În acest caz „nevăzuţi” fiindcă inventaţi.) Nu înseamnă ea tocmai încredere într-o instanţă care, depăşind realul, îi desfăşoară nesfîrşita diversitate? Nu se simte credinciosul asistat, întărit, dilatat de prezenţa divină care îi dă ceva din suflarea ei universală? Nu se simte el responsabil faţă de opera divină care îl include? Cînd survine o criză – de întinderea celei de faţă – e oare potrivit ca discursul credinţei să fie unul de cetate apocaliptic asediată, un discurs care, pe deasupra, pune în pericol viaţa credincioşilor şi pe cea a semenilor? Unde e discernămîntul care tratează criza cu realismul şi speranţa de depăşire pe care le oferă orientarea către Autorul realului?

În tradiţiile spirituale, dilatarea inimii e semnul unei bune aşezări în credinţă. Pe cînd chircirea, „învîrtoşarea” sînt semne de alertă. Sub influenţa lui Dumnezeu, fiinţa umană îşi lărgeşte centrul şi, pornind din centru, îşi lărgeşte capacităţile de înţelegere, de asistenţă a celuilalt, de participare la creaţie. Fiinţa se lărgeşte aspirînd la concordanţa cu partenerul divin, la o receptivitate din ce în ce mai amplă. În cuvintele lui Isaac Sirul (secolul VII): „Ce înseamnă inima milostivă? E o inimă care se aprinde de iubire pentru întreaga creaţie, pentru oameni, pentru păsări, pentru fiare, pentru demoni, pentru toate creaturile... e o milă nemărginită care se trezeşte în inima celor ce se unesc cu Dumnezeu”.

Sînt cuvinte înalte, ale unuia care are experienţa uniunii. Dar ele îndreaptă credinţa fiecăruia spre dilatarea inimii. Spre fuga de fantasme, spaimă, închidere, agresivitate.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.