Înaltpreasfinția Sa Georges (Khodr) a fost pînă în 2012 Mitropolit de Byblos și Botris (Muntele Liban). În 1942, s-a numărat printre fondatorii „Mișcării Tineretului Ortodox”, care a condus la o formidabilă reînnoire a vieții spirituale din Biserica Antiohiei. Un amănunt interesant: în drumul său spre India, Părintele Andrei Scrima ajunge la Beirut și face cunoștință cu membrii mișcării. Din acest moment, între el și Georges Khodr se va țese o mare prietenie.

Încă de la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Orientul Mijlociu intră într-un conflict cu forme și intensități variabile, care va deveni treptat o coordonată cotidiană a vieții din regiune. Reflecția spirituală asupra acestei situații devine o necesitate, cu atît mai mult cu cît mizele confruntării sînt naționale, economice, politice, dar aproape de fiecare dată și religioase. De exemplu, într-o scrisoare din 1983 către Olivier Mongin, Părintele Scrima deplînge faptul că lumea arabo-musulmană este, ca parte a conflictului, o „ficțiune” care se adîncește, efect al unui refuz enigmatic, neînțeles de a privi cu limpezime această parte a lumii. Soluția, așa cum o vede el, nu este una tehnică, ci mai degrabă un examen de conștiință care să pătrundă pînă la nivelul credințelor religioase ale Occidentului care se consideră „arbitru” al calculului politic din regiune.

Georges Khodr se întreabă, de asemenea, în 1991: „Putem gîndi războiul modern din punct de vedere teologic?“ (L’exorcisme de la guerre). Răspunsul, elaborat în multe pagini, pleacă de la respingerea oricărei justificări sau „îmbunătățiri” ce ar putea fi aduse războiului, fie ele ale lui Augustin, Toma D’Aquino sau Karl von Clausewitz. El este, în cîteva cuvinte, „atroce” și „rațional”. Calculul victimelor, strategia, simbolistica victoriei sau a înfrîngerii, „divinitatea laică” ce este de fapt dreptul internațional fac astfel încît confruntarea să iasă cu totul din sfera naturalului. Modernitatea duce la paroxism această degradare a raporturilor dintre oameni sau comunități, tocmai prin adaosul de raționalitate implicat în teoria războiului just.

În aceste condiții, consideră Georges Khodr, și pacea care este dobîndită în urma războiului modern este, de asemenea, nenaturală. Ea nu poate fi realizată decît prin mecanisme spirituale, nu politice, cu atît mai puțin ca încheiere a unui conflict. Două exemple pot fi invocate aici, în sprijinul acestei idei. În primul rînd, este vorba despre justificarea violenței uneori nefirești a Vechiului Testament, în special a unor fragmente din Psalmi. Georges Khodr aplică acestor locuri biblice principiul unei „lecturi kenotice”: taina vieții ia chipul lumesc al evenimentelor, precum Hristos îl ia pe cel al omului și, la fel cum înfricoșătoarele Patimi nu pot fi înțelese decît din perspectiva bucuriei Învierii, la fel și violența poporului lui Yahve nu poate fi înțeleasă decît în lumina copleșitoarei bunătăți divine. Aceasta se lasă sesizată, arată Georges Khodr, în cărți precum Osea sau în Cîntarea Cîntărilor. Pacea aparține Împărăției, intimității profunde a lui Dumnezeu, nu istoriei și cu atît mai puțin învingătorilor ei.

Al doilea exemplu privește chiar situația de la care am plecat, cea din Orientul Mijlociu. Conflictul care îl traversează nu are o soluție politică, întrucît aceasta nu ar putea depăși logica confruntării. Rezolvarea sa, de natură spirituală, stă în regăsirea prezenței personale a celuilalt: „Politica adevărată nu este conceptibilă decît plecînd de la un discurs interior. Dacă, în acest discurs, celălalt este acceptat, sîntem deja dincolo de (simplele) mijloace”. Andrei Scrima considera, la fel, că primul lucru de făcut este să cunoști pe celălalt în viața sa concretă, de zi cu zi. Abia apoi, cînd omul de lîngă tine capătă treptat un chip și un nume, marea experiență spirituală a ospitalității (cea pe care oamenii deșertului o cunosc atît de bine) acoperă cu prospețimea ei încîlceala istoriei. Georges Khodr deschide, în textele sale, o fereastră care dă spre locul nelumesc al păcii, chiar în inima unui război care pare să nu se mai sfîrșească. Este un răspuns creștin, dar nu unul închis într-o comunitate anume, ci unul deschis spre punctul de convergență al tuturor tradițiilor spirituale: spre cer.

Ioan Alexandru Tofan este conferenţiar univ. dr. la Facultatea de Filozofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.

Foto: Georges Khodr