Dacă pentru cultura laică noţiunea "modernism"/ "modernitate" a avut, în ultimii 250 de ani, un sens constant pozitiv, în cultura teologică această noţiune a creat constant tabere, a polarizat spiritele chiar pînă la distincţii radicale. Noţiunea de modernism are o conotaţie negativă atît în Biserica Apuseană cît şi în cea Răsăriteană. Epicentrul modernismului în geografia spiritualităţii din Apus, începînd din secolul al XII-lea, a cunoscut o constantă alunecare spre nord. Dacă în secolele XII-XIV principalele curente moderniste, ca şi cele eretice apăreau în nordul Italiei, în cercurile aristocratice din vechile oraşe ale Ligii lombarde, treptat epicentrul modernismului avansează spre nord, apoi în Franţa, în secolul al XVI-lea şi în special în perioada Iluminismului şi a influenţei filozofilor moralişti, pentru a se stabili în secolul al XIX-lea preponderent în Ţările de Jos şi ţările germanice. Deloc întîmplătoare această alunecare a epicentrului modernismului spre nord, ea trebuie analizată, după opinia mea, paralel cu geografia secularizării protestante. În 1910 preoţii catolici depuneau jurămîntul de luptă împotriva modernismului, pe care-l identificau în mişcările sociale de emancipare a femeii, în relaxarea accelerată a eticii familiei şi a restricţiilor clasice faţă de credincioşi, în curentele relativiste îndreptate împotriva tradiţiei dogmatice tradiţionale, în unele inovaţii liturgice propuse de clerul din ţările nordice etc. Aproape toate elementele specifice modernismului de la 1910, pe care preoţii catolici jurau că le vor respinge hotărît, au ajuns după Conciliul II Vatican să fie integrate în catolicism epurate de demonul modernismului şi fără ca Biserica să devină mai sfîntă sau mai întinată prin aceasta. În aproape 50 de ani, Biserica Apusului s-a modernizat, am putea spune, împotriva programului asumat în 1910. Pe baza experimentului modernizării Bisericii Catolice din secolul XX am putea spune că ceea ce azi este respins drept modernist, în maxim 50 de ani va fi admis ca un element de normalitate al "tradiţiei în devenire". Lista elementelor moderniste pe care papa Ioan Paul al II-lea - şi probabil aceasta va fi şi direcţia noului papă Benedict XVI (Joseph Ratzinger) - le-a respins din orice tratative, cuprinde: renunţarea la celibatul obligatoriu al preoţilor, hirotonisirea şi accesul femeilor la funcţiile clericale, contracepţia şi etica sexuală, statutul homosexualilor, problema adopţiei de către cuplurile de homosexuali, problemele de bioetică în ingineria genetică, flexibilizarea dogmatică a divorţului. Aceleaşi elemente moderniste au creat vii dezbateri şi în rîndul bisericilor protestante, în urmă cu 20 de ani. Avansul modernismului protestant faţă de cel catolic, în aproape toate aceste puncte, este de aproximativ 20-25 de ani. Redus la aceste aspecte, decalajul de modernitate între Apus şi Răsărit devine mult mai mare decît este în realitate. Explicaţia acestui decalaj nu se întemeiază doar pe aistoricitatea Ortodoxiei. Dacă în Apus aristocraţia laică lombardă în secolele XI- XII a reuşit să influenţeze Biserica pînă chiar să impună celibatul preoţilor, în Răsărit, în special în Ţările Române, a lipsit o asemenea aristocraţie direct şi constant implicată în treburile sfinte. Impulsurile modernizării Ortodoxiei române au venit totdeauna nu din frămîntările interioare teologice, din conflictele de interese ale boierimii şi preoţimii moldovene sau valahe, ci ca replică la misionarismul catolic sau protestant. Acesta a fost cazul la 1642 cînd, la cererea mitropolitului Kievului, Petru Movilă, apărea prima Mărturisire de credinţă, în forma scrisă, în Moldova, ca replică la Catehismul calvinesc (1640) foarte popular în Transilvania, la misionarismul calvin promovat de patriarhul Ciril Lucaris în anii 1630-1640 în Ţările Române. Asemenea unei integrări europene, nici modernizarea Ortodoxiei române, atît cît s-a produs ea, nu a fost decît o replică a momentului, dată influenţelor misionare apusene. Dar acesta este un nivel formal de percepţie al modernismului în Apus, e drept, cu implicaţii majore dogmatice. Modernismul, prin elementele enumerate mai sus, nu preocupă deocamdată esenţial Biserica Răsăritului şi este uşor de presupus că, pe măsura apropierii laice de Uniunea Europeană, o parte din aceste probleme vor deveni acute şi în Răsărit şi nu vor putea fi întîmpinate doar cu declaraţii de presă ale cîte unui teolog zelos care joacă rolul degetului lui Dumnezeu printre păcătoşii occidentali. Nu ştiu cum se pregăteşte Răsăritul să întîmpine asemenea provocări. O scenă recentă, petrecută într-una din bibliotecile universitare germane este emblematică pentru contradicţia actuală a Răsăritului între expresia civilizatorică a modernismului şi expresia teologică a ancorării dogmatice în Absolut. Într-una din sălile de lectură de-o curăţenie desăvîrşită, de peste 50 de cititori cufundaţi în liniştea studiului, îşi face apariţia subită un chip de monah răsăritean între 40-45 de ani, înalt, corpolent, cu părul negru, lung de aproape jumătate de metru, soios şi nespălat de multă vreme, legat într-o coadă ce-i accentua sălbăticia, cu negrul straielor dominate de un luciu insalubru, întrerupt de petele recente culinare unsuroase de pe pîntec, tîrînd cu picioarele nişte bocanci militari româneşti, fluturînd nişte manşete infecte pe care le trecea ritmic peste barba-i lungă şi modelată în spectre păroase de o dizgraţie ameţitoare. Am avut pentru cîteva secunde impresia că l-am întîlnit pe Simplicissimus din romanul lui Grimmelshausen, cînd a ieşit prima dată din pădure între oameni. Avansează neglijent printre mesele de studiu şi se aşază lîngă fereastră, între alte două mese ocupate de două studente gracile, suple, cu părul blond, lung, revărsat meditativ peste umeri şi îmbrăcate jovial după normele altei epoci decît vecinul lor insalubru. În secunda următoare, ca la un semn, domnişoarele se ridică, îşi iau cărţile şi pleacă ţinîndu-se cu mîna de nas. Cufundat într-o linişte olimpiană, monahul, deja omniprezent prin mireasma-i irezistibilă, scoate o carte şi începe să citească. În drumul meu spre uşă, curios să asociez această apariţie irespirabilă cu titlul unei cărţi, îmi cad ochii pe coperta cărţii negre din mîna piosului cititor: Nicolai Berdiaev, Sensul creaţiei (Editura Humanitas), gînditorul care, după părerea mea, a urcat teologia Răsăritului, în secolul XX, la cea mai luminoasă treaptă de modernitate. Am părăsit sala speriat că pînă la 1 ianuarie 2007 mai sînt atît de puţine luni.Freiburg