Dacă Adevărul este întotdeauna frumos, frumuseţea nu este întotdeauna adevărată." Paul Evdokimov, Arta icoaneiDe unde vine potenţialul malign al kitsch-ului religios? Abraham Moles spune că unul dintre principiile de bază ale proliferării acestui fenomen este principiul acumulării, logica lui toujours d’avantage. Odată intrat în corpul spaţiului sacru şi al obiectelor simbolice ce-l compun, kitsch-ul, prin diferitele sale forme de exprimare, are tendinţa de a se multiplica necontrolat, aşa cum se multiplică o celulă canceroasă într-un organism viu. Kitsch-ul aduce kitsch. Rezultatul final este un conglomerat de obiecte private de "aura" veritabilă, transcendentă, care ar trebui să caracterizeze opera de artă religioasă. Idoli. "Nu ne amintim niciodată singuri, ci doar influenţaţi de cadrul social de memorie căruia îi aparţinem" - scrie sociologul francez Maurice Halbwachs în clasicul studiu Cadrele sociale ale memoriei. Memoria religioasă posedă o caracteristică distinctivă: ea nu conservă trecutul, ci îl reconstruieşte pe baza unor obiecte de cult, rituri, tradiţii etc., dar şi cu ajutorul unor "date" psihologice şi sociale recente, fiind obligată în permanenţă să "compună" cu prezentul. Un cadru de memorie religioasă, impregnat şi fragilizat de asaltul kitsch-ului, va transmite, la rîndul său, o memorie diminuată, în care înseşi permanenţa şi necesitatea păstrării nealterate a mesajului iniţial sînt puse la încercare. Ce mai transmitem noi urmaşilor noştri?Kitsch-ul şi religia ortodoxă Teologii au arătat faptul că în Ortodoxie frumuseţea nu este o sursă de plăceri estetice imediate, ci o veritabilă categorie ontologică, arătînd devenirea firească a lucrurilor. "Perceperea intuitivă a frumuseţii constituie deja o biruinţă creatoare asupra haosului şi urîtului" - scrie Paul Evdokimov la începutul celebrului său studiu dedicat artei icoanei. Arta ortodoxă este şi ar trebui să rămînă în continuare o punte de comunicare şi de înţelegere a creatului şi necreatului. "Frumuseţea divină nu este nici materială, nici Ťsensibilă», nici intelectuală" (s.n.), ci "se dă prin ea însăşi sau prin formele acestei lumi". Kitsch-ul ce a pătruns masiv în Ortodoxie, pe porţile larg deschise de postindustrializarea lumii şi secularizare, anulează, scurtcircuitează, dacă vreţi, tocmai acest subtil proces de comunicare între om şi divinitate. "Comunitatea dragostei", deja pusă la grea încercare, este ameninţată. Sub efectul artei moderne, a procedeelor industriale de multiplicare, a lipsei de cultură religioasă şi a morţii societăţilor tradiţionale, ia naştere arta kitsch. "Ruptura dintre sacrul transcendent divin şi religiosul imanent uman este atît de mare încît nu se mai poate trece de la un plan la altul" (Paul Evdokimov). Nu am dorit nici un moment să facem inventarul formelor de kitsch ce înfloresc în ortodoxia românească; ar fi fost prea uşor şi nu acesta este scopul acestor rînduri. Dar nu ne putem permite să nu ridicăm anumite semne de întrebare. Cum şi cine autorizează mutilarea atroce a mănăstirilor cu geamuri de plastic ieftin, numite comercial corect "termopan", pentru a masca mizeria unui material care peste 10-15 ani va îmbătrîni urît, ca dinţii marilor fumători? Cum se poate frîna invazia "candelelor" de plastic roşu, cumpărate de preoţi parohi, avari de cîştig, la kilogram din supermarket-uri, obiecte străine de ortodoxie şi care ameninţă în unele locuri să înlăture clasica lumînare din ceară? Vă invit să mergeţi să vizitaţi o biserică din centrul Bucureştiului; comparată altădată pentru frumuseţea ei cu bisericile din Constinopol, adăpostind moaşte renumite, ea a fost metamorfozată într-o grotă a kitsch-ului, unde sute de "candele" roşii ard nestingherite pe lespezile din marmură, iar la pangar se vînd "icoane" din plastic în care domină nuanţa violetă la 3 lei noi bucata! Cum poate magazinul oficial al Patriarhiei Române să încurajeze comerţul cu CD-uri de muzică religioasă "ortodoxă" unde isonul este ţinut de basul artificial, nenatural, al orgilor electronice? Cum se face că majoritatea covîrşitoare a bisericilor aproape nu mai vînd ceea ce numim icoană, ci doar bucăţele de plastic colorate sau ţipătoare kitsch-uri greceşti, gen breloc de cheie de contact autoturism? Acceptînd pasiunea credincioşilor simpli pentru inconsistente forme de cultură religioasă populară şi derivă pietistă, ne întrebăm totuşi: chiar nu mai există acea minimă autoritate religiosă care să frîneze expansiunea incontrolabilă a obiectelor kitsch vîndute în bisericile noastre? Oare nu s-a gîndit nici unul dintre preoţii şi episcopii responsabili cum pot utiliza credincioşii, pe care îi păstoresc, acele "obiecte", în exerciţiul lor spiritual şi nu doar în îndeplinirea unor ritualuri mecanice? Păstrarea valorilor tradiţionale la adăpost de invazia kitsch-ului cere modestie şi umilinţă. "Nu trebuie săvîrşite nişte rituri, ci riturile trebuie desăvîrşite" - spune Christos Yannaras într-un splendid eseu dedicat secularizării şi kitsch-ului din Biserica Ortodoxă Greacă, intitulat simbolic The "Unseemly Form". Avem uneori impresia că vinul senzaţiei teologice autentice a fost acuns într-o pivniţă adîncă, în timp ce, în viaţa liturgică, credincioşilor li se serveşte doar o limonadă insipidă. Merită ei oare acest lucru? Din păcate, ne vedem obligaţi în acest caz să recurgem prea des la interogaţia retorică...Final Putem lupta împotriva kitsch-ului religios? În existenţa cotidiană trebuie redescoperită autenticitatea experienţei religioase, iar în cea religioasă, redescoperirea esenţialului vieţii. Criza fiind dublă, estetică şi religioasă, răspunsul trebuie orientat în aceste două direcţii (Ch. Yannaras). Ieşind din turnul de fildeş al eseisticii religioase, nu există însă reţete anti-kitsch. Obiectul "luptei" (cuvîntul este imperfect) anti-kitsch trebuie să-l constituie nu formele sale de expresie, care oricum s-au multiplicat la infinit, scăpînd oricărei tentative de control, ci condiţiile de producere ale acestuia. Într-un eseu dedicat prostului gust religios, scris acum mai bine de un deceniu, Teodor Baconsky propunea "scoaterea impostorilor din administraţia culturală, chemînd în locul lor pe puţinii specialişti de care mai dispunem". Timpul a trecut, impostorii au rămas, deferlanta prostul gust prăbuşeşte şi ultimele bastioane de rezistenţă. Iar acolo unde ele mai există, ele sînt victima propriului lor "succes" (a se vedea cazul site-ului excepţional al bisericii Stavropoleos), succes provocat de setea de autentic. Ce ironie! Orice luare de poziţie singulară împotriva kitsch-ului care semnalează problemele, dar nu este capabilă să ofere o soluţie viabilă reprezintă o pseudosoluţie. Paradoxal, ieşirea din kitsch este pîndită de kitsch - ne avertizează Istvan Hermann. Aşadar, orice emite prentenţii anti-kitsch sau încercă să-l critice devine, la rîndul său, o rotiţă din complexul mecanism de propagare a acestuia. O voce în pustiu. Un risc asumat, dar care va înceta să mai fie perceput ca atare doar atunci cînd va exista un minim de solidaritate între cei preocupaţi de fenomenul religios din România, clerici şi intelectuali laici deopotrivă. Înainte de a fi prea tîrziu.Surse: Ştefan Cazimir, I.L. Caragiale faţă cu kitsch-ul, Bucureşti, 1988 Herman Broch, Quelques remarques