Hercule Poirot e un plictisit. Aşa apare, adesea, la începutul romanelor Agathei Christie. Retras din activitate, hiper-inteligentul detectiv încearcă să cultive dovleci. Îndeletnicire care îl exasperează. Urîtul e alungat, în cazul lui, de ivirea unei crime enigmatice a cărei investigare îi pune în mişcare alertă creierul, îl înviorează. Dar nu tot omul are la dispoziţie tratamentul lui Poirot. Iar în vreme de coronavirus, nu ne-ar strica ceva procedee care să ne susţină tonusul. Cînd mersul la magazin devine complicat, cînd spaţiile de convivialitate se închid, unele se întredeschid, dar se închid iarăşi, cînd nici noi, nici guvernanţii nu ştim cum va arăta săptămîna următoare, viaţa merge desigur înainte, dar coeficientul ei de vag, de apăsare creşte. Noroc cu Internetul, deocamdată neafectat de acest tip de virus. Navigarea pe reţele e, ne spun analiştii vremii noastre, remediul – nociv cînd devine automatism, cînd devine dependenţă – la care se recurge astăzi împotriva a tot soiul de rele ale secolului: singurătate, lipsă de identitate, plictis, monotonie, existenţă searbădă. Instrument benefic de informaţie şi comunicare, el are efect agravant asupra fiinţelor fără discernămînt şi fără contur propriu, le preface în saci de date colectate de-a valma, în confuzie.

Dar, în fond, vagul sufletului, lipsa de chef şi de rost, lîncezeala, lehamitea, suspensia (sau dispariţia) oricărui interes, toate astea fac parte din lotul omenesc al tuturor timpurilor. Orice profil şi orice nume ar fi avut ele în diferite vremuri şi spaţii culturale – melancolie, tristeţe neagră, spleen, mal du siècle, depresie –, pînă la urmă e vorba de un gol lăuntric care pîndeşte oriunde fiinţa se află în pierdere de sens. Nu de sens „prefabricat”, dat de convenţii, autorităţi, ideologii. Acesta poate să abunde, să aibă o largă piaţă de oferte, dar nu e suficient, nutritiv pentru individ. Gata făcut, livrat din afară, el apare ca un dat cu care omul nu prea are ce face, sec, faţă de care interioritatea nu are de ce să vibreze. Interioritate inertă: fără sprijin din afară, fără structură şi orientare în ea însăşi. Iată o posibilă descriere a ceea ce s-a numit „oboseala inimii” (taedium cordis). Nu mai există, pentru interioritate, un spaţiu de sens în care să-şi poată căuta, risca, tatona, crea, parcurge propriul drum. Totul îi pare „vînare de vînt”, cum spune Ecleziastul, poem sapienţial din Vechiul Testament. În Psalmi, în Iov, în Ecleziast, tradiţia ebraică nu ocoleşte deloc problema „oboselii inimii”.

În Grecia veche, haos însemna o stihie lipsită de direcţii, nedefinită, fără formă, fără margini. Înăuntrul ei rătăceai la nesfîrşit şi stăteai totodată „pe loc” fiindcă nu erau acolo axe calitative, ordine spaţială, puncte cardinale, orizonturi care să facă posibilă mişcarea. La limită, oboseala inimii e o stare de acest tip. Te afli într-un întuneric lipsit de repere. Eşti captiv în el fiindcă nu există acolo un póros, o cale / un sens care să-l străbată, să conducă în afara lui.

În cîmp creştin, această pierdere de sens se numeşte acedie. De-a lungul secolelor, fenomenul a fost observat, descris, analizat. De la Origen (secolul al III-lea), Evagrie (secolul al IV-lea) şi Ioan Cassian (secolele IV-V) la Petru Damian (secolul al XI-lea), Sfîntul Bernard (secolul al XII-lea), Toma din Aquino (secolul al XIII-lea), s-au căutat pricinile acediei, au fost avertismente împotriva ei, s-au propus remedii. Iată o bună dovadă că religiile nu sînt schemă triumfală, reţetă cu succes garantat, discurs facil edificator, că ele iau în seamă cu realism neliniştile, întrebările, crizele coextensive strădaniei spirituale. Ele fac loc nu doar înaintării solare către Dumnezeu, nu doar încrederii că eşti protejat sub lumina Lui. Fac loc şi situaţiilor de dezorientare a persoanei, de istovire, de secare a inimii, cînd ea pare să nu mai fie irigată de nădejdea unui sens.

Evagrie (354-399), intelectual retras în pustia egipteană a caracterizat, primul, acedia, ca stare periculoasă ce se poate ivi în viaţa de asceză a monahului. „Demonul acediei”, spune el, „numit şi «demonul amiezii», e cel mai apăsător dintre toţi”. Inspirată de Psalmul 90, 6, expresia „demonul amiezii” aduce aminte şi de „ceasul lui Pan”, zeul care răspîndeşte panica, cea care desfiinţează reperele, ia fiinţei sprijinul în real. Legenda spune că, pornit alături de Dionysos în cucerirea Indiei, Pan a stîrnit teroarea printre duşmani trezind ecoul pereţilor şi văgăunilor de stîncă din jur. Vacarmul fantomatic venit de nicăieri şi de pretutindeni, ca şi tăcerea păstoasă, halucinantă a amiezii sînt manifestările teribile ale lui Pan. Sub puterea lor, omul e înghiţit de un non-spaţiu, de un „haos”, unde nu mai găseşte structură de sens, de orientare, de inteligibilitate. Ceva analog spune Evagrie despre starea monahului cuprins de acedie. Percepţia curentă a realului – exterior şi interior – e înlocuită de o percepţie dezagregantă: omului i se pare că soarele stă în loc, că timpul se lungeşte la nesfîrşit; e biruit de plictis, nu-şi mai găseşte locul, i se pare că apropiaţii l-au uitat, îl cuprinde dorul de ducă, îşi pierde stabilitatea spirituală. Tot ce dă ritmul cunoscut al vieţii lui îi devine indiferent, străin.

Ce remedii propune Evagrie? Dar ne interesează ele şi pe noi, care nu avem un program spiritual atît de ascuţit, care sîntem amestecaţi cu secolul, care ne trăim credinţa în atmosfera modernităţii tîrzii? Da, spune Antoine Guillaumont (Un philosophe au désert: Évagre le Pontique), fiindcă „Evagrie analizează gîndurile în stare pură, în condiţii experimentale privilegiate, cele ale retragerii eremitice, acolo unde gîndurile lucrează independent de prezenţa obiectelor”. Or, această analiză e general valabilă de vreme ce gîndurile, nu obiectele de care ele se leagă, influenţează fiinţa. Atacul acediei se dă, desigur, asupra interiorităţii. Acolo se joacă înfruntarea. Ce spune aşadar Evagrie? Apariţia sau neapariţia „acediei” nu stau în puterea noastră. Oricine poate fi atins de lehamite, de plictis adînc, de criza sensului. Ceea ce depinde de noi e atitudinea faţă de instalarea lor. Le lăsăm să prindă rădăcini, să ne modeleze mintea şi sufletul? Sau rezistăm, nu ne lăsăm închişi în acedie? Evagrie recomandă, desigur, ca – dacă ne e dată – acedia să fie o stare prin care să trecem, din care să ieşim.

Dar ea, în sine, acedia, nu ne oferă, chiar ea, vreun „beneficiu”? Trecînd prin ea, nu rămînem şi cu ceva valabil de pe urma ei? În fond, ea ne reduce interior la un „pustiu”, în care obişnuitele interese, suporturi, trăsături ale vieţii noastre nu ne mai ajută. Ne aflăm într-o vidă străinătate faţă de fiinţa noastră curentă. Am putea avea răbdarea şi curajul să „gustăm” pe îndelete această vidă străinătate. Aşteptînd ca Altul să ne dea un semn în pustiul ei. Ne putem transforma în aşteptare: aşteptare ca ceva dinăuntrul nostru, pînă acum necunoscut, să se întîlnească cu ceva din „polul plus”. În „acedie” e de menţinut speranţa în întîlnirea cu acea Prezenţă, speranţa fără urmă de verosimilitate, speranţa în gol. E o speranţă pe care credinţa nu şi-o poate refuza, nu şi-o refuză.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.