Asemenea altor națiuni (preponderent) ortodoxe, românii au o veche relație cu Sfîntul Munte Athos, milenara Republică monahală unde imperiul bizantin subzistă spiritual, în pofida catastrofei otomane de la 1453. Regretatul savant Virgil Cândea – pe care nu vedem cine l-ar înlocui în zilele noastre, dominate de aproximație și impostură intelectuală – a studiat răbdător dovezile acestei interferențe. De la Evul Mediu tîrziu, cînd domnitorii munteni și moldoveni se întreceau în danii și binefaceri, trecînd prin șocul secularizării averilor mînăstirești, legiferată de reformatorul Alexandru Ioan Cuza, și eclipsa dialogului din vremea ateismului oficial, marxist-leninist, raporturile noastre cu obștile aghiorite au cunoscut fluctuații, reveniri, opreliști și noi elanuri. Un asemenea reviriment a devenit posibil după 1990 și (oricît de stranie ar fi legătura) după integrarea în UE, cînd vizele pentru Grecia n-au mai fost necesare.

Pe măsură ce BOR s-a relegitimat ca actor social, după lunga marginalizare comunistă, profitînd de ocazie pentru a (re)construi masiv și a-și schița propria politică externă (din fericire, coincidentă cu aceea, pro-occidentală, a statului român democratic), relațiile cu Athosul au crescut în volum și calitate. Elenismul șovin al anilor ʼ70 e complet depășit, numărul monahilor români a sporit constant – nu doar la Schitul Lacu și Prodromu –, iar fluxul anual al pelerinilor din România nu mai surprinde pe nimeni, acolo sau aici, chit că el a fost drastic diminuat de pandemia de COVID-19.

Bucureștiul acordă un mic ajutor anual amintitelor obști românești, în timp ce mediul privat completează efortul printr-un mecenat punctual, adesea generos. Atît UE, care finanțează programe de restaurare a patrimoniului, cît și rețelele de socializare (unde găsim pagini ale mînăstirilor și ale entităților care organizează pelerinaje) au transformat Sfîntul Munte într-o prezență vizuală și spirituală familiară, îndrăgită, respectată, dar mai cu seamă inspiratoare pentru un mare număr de compatrioți evlavioși. Cum Patriarhia Ecumenică joacă occidental – cu prețul conflictelor tot mai intense cu Patriarhia Moscovei –, Muntele Athos a devenit reperul strict bizantin, universal, al creștinismului ortodox din România euro-atlantică. După cum notam, Rusia nu se dă bătută, la braț cu Serbia, rămasă în afara UE și NATO. Athosul rămîne un paznic intransigent al Ortodoxiei, cu tot cu tradiția ei anti-ecumenică, numai că, personal, văd în asta mai curînd inerția unui trecut de polemici teologice și mai puțin o atitudine cu urmări practice îngrijorătoare.

Mișcarea oamenilor a intensificat și influența aghiorită asupra monahismului românesc, unde s-au înmulțit comunitățile cu reguli inspirate de marile lavre. Popularitatea de care se bucură starețul Efrem de la Vatoped – care, înainte de crunta sa confruntare medicală cu virusul COVID-19, participa la întîlniri online cu mii de creștini din România –, ca și traducerile (adesea luxoase & filologic impecabile) din textele unor ucenici ai lui Gheronda Iosif sau ale sfîntului Siluan –, măsoară la rîndul lor autenticitatea acestui capitol de rodnică regăsire mutuală. Interesant și binevenit e faptul că membrii Sfîntului Sinod al BOR nu sînt „geloși” pe impactul duhovnicesc al obștilor athonite: dacă au ceva de împărțit, ei privesc mai curînd spre potențialele fricțiuni cu Patriarhia Ecumenică, pusă acum în situația de a nu mai putea pretinde monopolul jurisdicțional asupra diasporelor ortodoxe din Apus. Mulți arhiepiscopi și mitropoliți români sînt pelerini la Athos și realizează că de acolo pot veni pilde și norme mai înalte, capabile să îmbunătățească viața monahală din România (marcată negativ de perioada ei „forestieră”, adică de stilul „cooperatist” din anii comunismului). E o mare diferență între filetismul, pan-slavismul sau imperialismul ecleziastic revizionist inspirat de Kremlin și vibrația filocalică a monahismului bizantin din Sfîntul Munte, unde călugării nu fac politică, în vreme ce amintirea zecilor de sfinți care și-au găsit acolo desăvîrșirea continuă să le modeleze truda spre despătimire.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.