La Humanitas a apărut de curînd primul volum – masiv – al unei noi ediţii Platon. Proiectul de publicare a operei complete, în şase volume, îi aparţine lui Andrei Cornea: traducere, introducere generală, introduceri la dialoguri şi note. Andrei Cornea ne-a obişnuit cu proiecte ample prin care devin prezenţi (sau sînt restituiţi extins) în limba română filozofi antici de primă mărime: Plotin, Aristotel, Epicur. În cealaltă mare ediţie Platon, condusă de Constantin Noica şi Petru Creţia, el a participat cu traducerea şi aparatul critic pentru trei dialoguri: Republica, Philebos, Theaitetos.

Acea ediţie era şi este un deliciu intelectual, şi mai hrănitor de vreme ce ne-a fost oferit în vremuri sărace. Acolo, un grup de oameni, academic pasionaţi de filozofie antică, au dat fiecare – potrivit intereselor, temperamentului şi competenţei lor – chipul în româneşte al unui dialog sau al cîtorva. Unii au însoţit textul cu note foarte întinse, alţii au adăugat extrase din comentarii vechi şi moderne pe cîte o temă care le era apropiată, toţi au deschis cititorului o bună cale de intrare în dialog: date despre contextul cultural şi politic, structura tematică a textului, profilul personajelor, comentariu. Iar înaintea acestora stătea lectura pe care Constantin Noica a făcut-o, cu acel prilej, dialogului. E o ediţie în care cititorul cultivat se „preumblă” ca printr-un spaţiu unde poate vedea nu numai cum făcea Platon filozofie, ci şi cum s-a făcut filozofie în lumina lui. Ea evocă într-un anume fel Academia. În şcoala lui Platon, cercetătorii îşi aveau, fiecare, propriile domenii şi interese de studiu, orientate, însă, de acelaşi reper. Varietatea demersurilor pomenite mai sus aminteşte ceva din spiritul spaţiului-origine platonician.

Acum, Andrei Cornea socoteşte că preţioasa ediţie Constantin Noica – Petru Creţia, cu lecţia şi stilul ei, a fost asimilată de public. (Ceea ce e adevărat inclusiv în sens material, căci nu mai e de găsit.) Şi că a venit vremea, ca în orice cultură vie, pentru o nouă versiune, de astă dată omogenă ca traducere şi prezentare. El procedează ca întotdeauna cu rigoare fină şi creativitate. În introducerea generală, accentul cade pe problemele de hermeneutică puse de opera lui Platon. Sînt analizate opţiunile, paradoxurile, tensiunile – tematice şi stilistice – graţie cărora gîndirea lui stîrneşte mereu interogaţia, rămîne mereu fertilizantă. Sînt prezentate apoi paradigmele hermeneutice potrivit cărora au fost studiate dialogurile. În sfîrşit, Andrei Cornea îşi dă propria interpretare privind geneza şi dezvoltarea gîndirii lui Platon. Ea se desfăşoară, toată, potrivit unui vector, iar acest vector îşi are nucleul sau chiar direcţia deschisă, încordată, definitorie, într-o experienţă: experienţa întîlnirii lui  Socrate – cu viaţa şi cu moartea lui care urmăresc amîndouă cunoaşterea. Cu schiţa acestui vector în minte poate porni la drum şi cititorul: cu ideea că filozofia înseamnă nu sistem, ci drum, drum căutat, deschis, tatonat, relansat de Platon.

Pe lîngă munca de traducător şi editor, Andrei Cornea rămîne şi altfel în comunicare cu filozofia antică. Autor productiv, el gîndeşte pe cont propriu asupra unor chestiuni ale actualităţii şi asupra unor teme ale umanului dintotdeauna. Dar gîndeşte sprijinit pe reperele, întrebările, problemele puse pe scena gîndului de filozofia veche. Volume ca De la şcoala din Atena la şcoala de la Păltiniş, Cînd Socrate nu are dreptate, Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertăţii, Excepţia. O încercare de antropologie filozofică stau, printre altele, dovadă.

Istoricul Antichităţii tîrzii Peter Brown spunea că, în acea vreme, textele clasice erau menite să formeze „oameni clasici”: oameni care îşi folosesc intelectul, îndelung cultivat, pentru a obţine armonie în fiinţa lor întreagă şi orientare statornică spre Principiul ultim. Andrei Cornea, printre alţi cîţiva astăzi, continuă să crediteze textele clasice cu un astfel de rol. Chiar dacă impune raţiunii umane să se limiteze la ea însăşi, el are mereu în vedere un principiu care o interpelează, îi dă disciplina, o conduce spre universal.

Încă din titlu, ultimele două volume pomenite pun în faţa cititorului o singularitate, o însemnată ieşire din scara obişnuită a umanului. Libertatea, ca şi tema mai largă a eticului ori cea a cunoaşterii – deşi fac parte din lotul esenţial al umanităţii –, nu se actualizează cu adevărat decît rar, în oameni aparte, în fiinţe deosebite, stranii, adesea stingheritoare pentru lumea oamenilor comuni. Aşa sînt convingător privite, ilustrate, analizate temele cu pricina. Cazuri de istorie politică din diferite vremuri, reflecţia filozofică asupra socio-politicului, episoade mitice ori religioase, alături de evenimente recente sînt convocate pentru a pleda acest fapt. Anume că în lumea oamenilor obişnuiţi, libertatea, eticul, cunoaşterea funcţionează într-o versiune să spunem „orizontală”, la limită conformistă, decisă de obişnuinţă, de cutumele şi identitatea grupului, fragilă în faţa crizelor, neinvestigată intens şi critic de raţiune. Omul obişnuit şi ceea ce, în fiecare dintre noi, e om obişnuit urmează „regula-corectitudine”, potrivit autorului. Doar personaje aparte urmează „regula-rectitudine”, se raportează la verticala libertăţii, a eticului, a cunoaşterii, caută spre consistenţa ultimă a acestor teme sau oferă, întrupat, principiul care le întemeiază. Socrate, cel care ştie o mulţime de lucruri obişnuite, dar care ştie că nu ştie esenţialul şi se riscă, pînă la moarte şi prin moarte, în căutarea lui e eroul mereu invocat. Alături de el sînt menţionaţi Buddha, Iisus, profeţii evrei sau sfîntul, iar, pentru Andrei Cornea, şi personaje ca Martin Luther King sau Mahatma Gandhi. Ei fac prezentă în lume „regula-rectitudine”, ne trezesc atenţia faţă de ea, ne îndeamnă să o urmăm.

„Sfinţii întruchipează norma după care omul a fost creat”, spunea, referindu-se la literatura pustiei, Andrei Pleşu. Ei „sînt omul în splendoarea normalităţii sale” faţă de normalitatea comun acceptată „care e în realitate victoria statistică a unei infirmităţi”. În Minima moralia, eticul e verticala principiului care, asumată de o persoană, se revarsă asupra comunităţii. În fond, şi unul, şi celălalt autor, cînd reflectează asupra eticului sau a cunoaşterii sau cînd se referă la sănătatea comunităţii, pun înaintea noastră tema elitei, a omului de elită (vezi şi Andrei Pleşu, Despre elite în Est şi în Vest).

Astăzi, tema elitei, a omului de elită stîrneşte reticenţe, dacă nu nervi şi anateme. O mentalitate suspicioasă, resentimentar egalitaristă vede în omul de elită o încercare de se plasa „mai sus” decît masa – merituoasă prin număr – a oamenilor comuni. Dar omul de elită şi tema elitei nu funcţionează deloc aşa. Dimpotrivă. Ei ne cheamă pe fiecare spre creştere, spre descoperirea elitei din noi înşine. Socrate se adresează oricărui om din piaţă, profeţii evrei şi Iisus vorbesc „cu glas mare” tuturor. „Înţelepciunea strigă pe uliţă.” Sigur că trezia, efortul, exigenţa elitei nu sînt tocmai uşoare. Dar asta nu înseamnă să ne refuzăm ceea ce e mai bun în noi înşine.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: wikimedia commons