Depuse în mentalul colectiv de tradiţie, de cultură, de istorie, simbolurile fac parte, fie şi latent, din bagajul omului de astăzi. Pot fi invocate, utilizate, adaptate pentru a sluji unui scop sau altuia. Dar există momente cînd ele se arată ca de la sine, cînd le recunoaştem şi le asumăm.

Am văzut de curînd, pe National Geographic, un documentar intitulat Notre-Dame: lupta cu infernul. Era dedicat mai ales pompierilor care, în aprilie 2019, au stăvilit incendiul, salvînd astfel o catedrală desfigurată, dar încă neclintită, restaurabilă. Pas cu pas, oamenii s-au riscat, aproape „corp la corp“ cu masa de flăcări, au constatat cît de mult poate fi salvat şi au făcut-o. Devotamentul şi calmul lor erau emoţionante. Chibzuinţa deciziilor şi curajul acţiunii lor, de asemenea. Era, în ce făceau, o îmbinare de cutezanţă şi raţionalitate.

Existau, în documentar, şi scene largi ale cheiurilor şi podurilor Senei înţesate de oameni privind îndureraţi spre catedrala mîncată de incendiu. Cîmpuri de priviri convergente, unite parcă într-o singură privire. Un reporter menţiona suspinul înmănuncheat al mulţimii cînd fleşa, năpădită de flăcări, s-a prăbuşit. Nenorocirea, de negîndit cu cîteva ceasuri înainte, şi efortul împotriva ei uneau. Creau comuniune. De peste tot – din Franţa şi din lume – s-au revărsat atunci expresiile grijii, contribuţiile, răspunderea pentru acest edificiu, perceput ca un simbol al civilizaţiei nu doar franceze, ci europene. Simbol religios, artistic, istoric şi, s-ar zice, poetic, dată fiind intensitatea lui emblematică. Aprinzîndu-se, Notre-Dame a „aprins“ şi adeziunea – altfel de la sine înţeleasă pentru unii, ori declarată formal sau neglijată pentru alţii, ori criticată, combătută prea adesea – faţă de valori europene întrupate în acest simbol. Cei care luptaseră cu focul, privitorii de pe cheiuri şi din faţa ecranelor, oameni de tot felul şi de pretutindeni s-au simţit convocaţi dincolo de ei înşişi, către ceva ce, simbolic, exprima puternic identitatea culturii lor, adîncimea ei istorică, o parte esenţială din tradiţiile spirituale care au modelat-o. Iar ei au răspuns pe loc, intens, masiv, acestei convocări.

De curînd, însă, Parisului i s‑a pus în faţă şi un alt simbol, stîrnit nu de violenţa flăcărilor, ci a oamenilor. Cum ştim, oraşul e de o vreme teatrul demonstraţiilor brutale, al distrugerilor şi blocajelor. „Vestelor galbene“ le urmează acum revoltaţii radicali împotriva noului sistem de pensii. Într-o demonstraţie de noapte, cu torţe, a fost plimbată pe străzi o efigie figurînd capul lui Emmanuel Macron înfipt în par. Mai că vezi „fulgerări de bonete frigiene“ însoţind aluzia străvezie. O demagogie populistă, din păcate de succes, a făcut din Macron un simbol al aristocraţiei financiare care impune „poporului“ legi apăsătoare. Aşa că preşedintele francez a fost executat (simbolic) după scenariul terorii revoluţionare. Gestul a stîrnit indignare şi proteste publice. Printre alte voci, cea a lui Robert Badinter, fost ministru de Justiţie care, într-o emisiune TV, izbucneşte: „Reprezentarea în cauză nu indică altceva decît ghilotina, ceea ce e absolut, total condamnabil. Nu o putem admite în Republica Franceză a cărei deviză o amintesc… Dincolo de simbol se manifestă o pulsiune, iar aici pulsiunea este cea a urii, e voinţa de a distruge fizic, prin reprezentare simbolică, adversarul“.

O mare parte dintre francezi susţin totuşi dreptul revoltaţilor de a protesta. Majoritatea socotesc că libertatea de exprimare şi de manifestaţie (oricît de contondentă, de ideologic extremistă) e sacră, e valoarea-far a democraţiei. Dar ştim cu toţii – sau ar trebui să ştim – că democraţia nu rămîne validă dacă libertăţile sînt împinse la extrem, dacă ele nu se limitează unele pe altele astfel încît convivialitatea şi statul de drept să fie respectate. Există riscul ca societatea franceză să rămînă cu libertatea de manifestaţie, dar fără democraţie şi stat de drept în prea bună stare. Oameni publici şi voci echilibrate din media avertizează împotriva acestui risc. Dar raţionalitatea şi grija pentru toate dimensiunile democraţiei sînt lucruri dificile. De o vreme, răcnetele populiste, insurgenţa bezmetică au ocupat spaţiul public francez. Iar ele au nevoie de simboluri fioroase, ţepene, cu adresă la momente de răscruce şi de răsturnare din istoria ţării.

Reformele iniţiate de Macron şi de echipa lui sînt, desigur, inconfortabile pentru o mare parte dintre francezi. Ele urmăresc să scoată ţara din paradigma statului social către un liberalism accentuat, ceea ce nu e uşor de înghiţit, însă pare necesar pentru a o menţine în dinamica lumii de azi. Dar nu raţionalitatea, realismul, ierarhia asumată a necesităţilor domină scena publică. Ci resentimentul populist, cu ton de stîngă comunistă, el are sonorul dat la maximum. Iar simbolul se strecoară şi aici, de astă dată fără voia tribunilor. 

Anul trecut, sumele masive oferite de mari întreprinderi franceze pentru refacerea catedralei Notre-Dame au stîrnit bombăneala unor sindicate şi a „vestelor galbene“. „Tot bogaţii stabilesc priorităţile“, declara lemnos un reprezentant al „poporului“, „pun Notre-Dame înainte de nevoile celor mulţi.“ Nu sună cunoscut? Nu cam aşa ceva spune Iuda cînd o femeie unge cu mir picioarele lui Iisus? „Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?“ (Ioan, 12, 5). Iuda pare să aibă despre lucrurile ultime o imagine „socio-economică“. N-are sensibilitate pentru Dumnezeu întrupat, pentru prezenţa, pentru calitatea Lui unică. Mai importanţi decît El sînt, pentru Iuda, defavorizaţii. Prioritatea lui e să îmbunătăţească starea mundană a unei clase, nu e libertatea supranaturală oferită fiecărui suflet. În cuvintele lui, ca într-o formulare-simbol, lumea şi sufletul nu au nevoie de verticală transcendentă, sînt plate, reduse la nevoi şi idealuri de bunăstare. Ajutorarea sărmanilor nu mai decurge din atenţia pentru fiecare om, oglindă a divinului. E program social. Andrei Pleşu spunea pe drept cuvînt că episodul caracterizează bine ideologia stîngii comuniste.

Cam ca Iuda vedea lucrurile şi agitatorul francez. Ce dacă Notre-Dame e o emblemă spirituală a comunităţii? Ce dacă s‑a alcătuit în durata lungă a istoriei? Ce dacă au lucrat la edificiu, de-a lungul secolelor, artişti şi meşteri extraordinari, dacă e un loc unde s-au celebrat mari evenimente ale Franţei? Ce dacă e un simbol al patrimoniului european, spre care grija oamenilor de pretutindeni s-a revărsat în mod liber, spontan, fără intruziune ideologică, fără marş cu torţe? Nu contează. Notre-Dame e motiv de resentiment, de suspiciune, de critică „principială“.

Dar foarte mulţi, neaşteptat de mulţi oameni au altă scară de valori. Indiferent dacă sînt credincioşi sau nu, Notre-Dame e pentru ei un lucru de mare preţ, iar prestigiul ei se întemeiază pe curentul spiritual care străbate cultura şi istoria Europei. (Pe deasupra, ea e un simbol în sens propriu, tare: face să comunice niveluri diferite de realitate.)

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: wikimedia commons