Mă interesează oamenii și felul în care gîndesc. Dialogul cu semenii rezolvă agenda zilnică, dezvăluie mentalități, apropie sau ratează miza conviețuirii civilizate, căci deschide monada fiecăruia către o rețea de semnificații împărtășite. Mai nou, mesageria electronică asociată platformelor de „socializare“ ne permite conversații cu persoane care „apar“ de nicăieri, pe care nu le cunoaștem în viața reală, dar care ne pot deveni interlocutori de cîteva minute. Vă descriu azi un asemenea dialog, iscat dintr-o întîmplare: un om dintr-o comună năsăudeană a făcut următorul comentariu la o postare de-a mea, redistribuită de cineva care mă citește: „Credeți ce spune acest evreu simpatic?“

Am intrat mai întîi pe pagina sa, pentru a-i descoperi profilul: cuadragenar, rasist, naționalist, admirator al lui Antonescu și, așa cum avea să-mi mărturisească, sigur de faptul că Nicolae Ceaușescu a fost  – „95%“ – un mare patriot. După o primă serie de insulte nemestecate, pe calapodul atacurilor împotriva intelectualilor pro-occidentali din „anii urii“ (cei în care USL a distrus ordinea politică simili-democratică din România), insul mi-a declarat că a studiat Teologie-Litere la Cluj, că provine dintr-o familie greco-catolică, dar că a revenit la ortodocși… În primă instanță, înainte de a mă invita la… o bere (cum am fi putut sări de momentul caragialesc al dezbaterii?), m-a acuzat că am făcut mult rău țării, alături de „Pleșu, Patapievici, Liicheanu (sic!) și Boia“, trădînd solul sfînt al patriei care ne-a hrănit.

Din cauza asta va fi fost el nevoit să trăiască șapte ani în Anglia și Irlanda, de unde a revenit recent. Presupun că a revenit înfrînt, umilit, căci n-a reușit să se integreze în acele state sofisticate, derutant pluraliste, unde – zice el însuși – „noi sîntem confundați cu țiganii“. În realitate, aveam în față un om relativ instruit, căzut în idolatria etnocentrismului orto-legionaroid, pe calapodul „Cîntării României“ (mi l-a lăudat, extaziat, pe A. Păunescu). Un om care „nu se consideră ratat“, dar se poartă de parcă o mînă de căpcăuni, ipostaziați ca dușmani ai poporului (deci și ai săi personali), i-ar fi răpit șansa de a fi fericit, împlinit, echilibrat sufletește și productiv. Intelectualii! În pofida acestei „logofobii“, cetățeanul ținea constant să-mi demonstreze că e și el un soi de intelectual, chiar dacă tatăl său a fost muncitor. „Îmi sînteți simpatic! Dar… sînteți din cealaltă strană! Adversar! Sînteți anti-români! Veți jubila la toate necazurile României!“

Am încercat să-i vindec antisemitismul nu prin faptul că eu nu sînt evreu (și că aș fi putut fi, fără să mă schimb în vreun fel), ci amintindu-i genealogia davidică a Mîntuitorului și faptul, obiectiv ironic, că el însuși poartă numele unui profet vechi-testamentar. Mi-am dat seama că nu va renunța vreodată la clișeele conspiraționiste, contra „iudeo-masoneriei“, de vreme ce doar prin ele își poate raționaliza percepția asupra lumii înconjurătoare. De fapt, ciudatul meu interlocutor e un om singur, care-și îngrijește tatăl (87 de ani și suferind de Alzheimer). Știe că „toate televiziunile sînt aservite politic“, nu are încredere în nici un partid, idealizează o țară mitologică, desprinsă din manualele comuniste de istorie, fardată protocronist, și caută vinovății abstracte, gata oricînd să mute ținta sau să lungească lista.

Nu iau în derîdere faptul că acest dialog cam dadaist s-a încheiat într-o notă irenic-pioasă („Lăudat fie Iisus și Fecioara Maria“ & „Doamne ajută!“). Acest final mi-a arătat că numai Dumnezeu ne poate reconcilia, tocmai pentru că trăim într-o societate cu funcția civică dezafectată și mai ales plină de compatrioți solitari, chinuiți de disonanțele cognitive produse prin experimentele manipulatorii ale rețelei secu-pecereriste. Interacțiunea pe care am relatat-o mai sus m-a plonjat într-o speranță echivocă, dublată de o tristețe grea. Căci ce pot cu adevărat să fac pentru a tămădui dezastrul sufletesc și mental din persoana unui conațional care crede că i-am greșit?

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă