15 aprilie, prima zi din Săptămîna Sfîntă pentru catolici: flacăra urcă din fleşa catedralei, o străbate, o doboară. Pe cheiuri, pe poduri, mulţimi de parizieni şi de turişti privesc muţi cum glorioasa Notre-Dame s a transformat în torţă. E groaznic, spune un tînăr, dar mai teribil e că – vizual – e foarte frumos. Din senin, catargul uriaşei nave s-a aprins; e o văpaie care se înalţă înspăimîntător, majestuos pe cerul Parisului. Unii au lacrimi în ochi, alţii cîntă un imn Fecioarei, mulţi, desigur, fotografiază. Toţi sînt gîtuiţi de tristeţe. Sub ochii lor, ceva vechi şi nobil stă să piară. Edificiul în jurul căruia a crescut oraşul, cel care îi dă memoria medievală, prestigiul religios şi imaginea de carte poştală se surpă. În ciuda perseverenţei şi a curajului cu care lucrează pompierii, şarpanta din secolul al XIII-lea se mistuie, bolţile sînt perforate. Au putut fi salvate relicvele venerabile, celebre. Dar din catedrala-inimă a oraşului va mai rămîne ceva? „O mie de ani de istorie pier“, spune o doamnă, neexagerînd cu mult, de vreme ce episcopul Maurice de Sully a inaugurat şantierul catedralei în 1163. O epocă se încheie pentru Notre-Dame, deplînge altcineva. A rezistat secolelor, revoluţiei, vandalismului, părăsirii, războaielor. Şi nu a rezistat lucrărilor de restaurare. E momentul dezolării, al emoţiei franceze şi internaţionale; aproape al doliului.

16 aprilie. Incendiul e aproape stins. Şi de îndată încep dezbaterile, se face o primă evaluare a distrugerilor (miraculoasele rozase din secolul XIII au scăpat, vitraliile sînt neatinse, zidurile au rezistat); se schiţează planurile de verificare a edificiului, sînt menţionate studiile şi materialele necesare refacerii, se evocă soluţiile posibile. Totul sună ca pregătirile pentru deschiderea unui nou, foarte vast şantier. „Notre-Dame face parte din noi, din Franţa. O vom reclădi“, declară Emmanuel Macron, înconjurat de cei mai înalţi notabili civili şi religioşi. Şi nu e cuvînt gol. Oficiali, specialişti, companii, media, oameni de rînd se pregătesc pentru o operă comună. Primarul unei aşezări forestiere îşi invită colegii să ofere cîte un stejar adecvat pentru refacerea şarpantei. Într-o emisiune France Info, Christophe Villemain, şeful unei companii de marcă în restaurarea monumentelor istorice, menţionează că există cariere care pot oferi aceeaşi piatră din care s-a clădit edificiul. Subscripţia naţională a adunat de pe o zi pe alta sute de milioane de euro.

Se deschide, desigur, o anchetă. Dar nu se insinuează conspiraţii, nu se caută ţapi ispăşitori. Nu se recurge la retorică insinuantă. Publicului i se comunică limpede care vor fi mersul investigaţiei judiciare şi etapele restaurării. În genere, spune cineva, „cel găsit vinovat trebuie să plătească daunele, dar nu e cazul aici. Fondurile nu vor lipsi“. Ba dimpotrivă. Pînă acum banii se adunau mai lent pentru întreţinerea/restaurarea continuă a edificiului (în 2013, la 850 de ani de la fondare, aceste intervenţii s-au înteţit totuşi). Acum, din toate părţile se oferă competenţe, contribuţii, idei. Se discută cu calm, cu precizie, cu devotament. Cu tonusul hotărîrii de a duce mai departe prin istorie un monument care semnifică dincolo de ea. Catastrofa s-a transformat în solidaritate. Fie că Notre-Dame e pentru unii un centru de sacralitate, pentru alţii o comoară arhitectonică, un receptacul de istorie înaltă, o sursă de prestigiu sau un monument emblemă, toţi o resimt şi o afirmă ca pe un patrimoniu propriu, comun: e Notre-Dame.

Dincolo de catastrofă, entuziasmul bine cumpănit al refacerii întrevede deja posibile avantaje. A interveni asupra unei clădiri de un asemenea prestigiu şi o asemenea anvergură va suscita, desigur, o excepţională problematică a restaurării: tehnici / materiale / soluţii tradiţionale sau/şi de ultimă oră? Pe de altă parte, catedrala va fi revizitată, în istoria ei arhitectonică, de către specialişti. Se va reface fleşa realizată de Viollet-le-Duc? Sau fleşa veche, dinaintea amplei restaurări/îmbogăţiri neogotice din secolul al XIX-lea care, la momentul respectiv, a stîrnit o mulţime de dezateri? Ce etapă din devenirea catedralei va fi privilegiată? Publicul însuşi va putea asista la cercetarea acestei istorii a „cărnii“ edificiului. Va deveni mai conştient de straturile, evenimentele, concepţiile acumulate sub bolţile acum deschise de incendiu. Din păcate, spunea un moderator media, Notre-Dame nu va mai putea fi vizitată ani lungi de acum înainte. Da, replica acelaşi Christophe Ville-main, dar oamenii ar putea vizita şantierul de restaurare. Ar putea vedea „cum se (re)face“ catedrala, luînd act de metode şi meşteşuguri tradiţionale pe care compagnonii francezi le vor utiliza in situ.

Nu e cazul să adoptăm visul arhitecţilor romantici, doritori să recreeze atmosfera unui şantier medieval la care toată suflarea societăţii să participe, în jurul căruia să se adune. Şi totuşi, ca de la sine, ceva analog pare să se petreacă. Credincioşi sau neangajaţi religios, oamenii se simt responsabili pentru -Notre Dame. Încărcătura ei de simbolism sacru şi istoric, de artă şi de transcendenţă îi convoacă, îi reuneşte.

E ca şi cum Săptămîna Sfîntă îşi găseşte un analogon în planul imediatului, prin această neaşteptată, intensă mişcare de societate. De la catastrofă, tristeţe şi doliu s-a trecut la comuniune, la operă comună pentru ceva ce ţinteşte dincolo de imediat şi de istorie.

Însă momentul de graţie e „moment“, e fulgurant, aproape că nu aparţine timpului. Au apărut deja şi „cîrtelile“, interesele, obiecţiile, protestele. Sumele enorme oferite de miliardarii francezi pentru refacere stîrnesc resentimentul unor sindicate şi al „vestelor galbene“. Scoase la vedere, uriaşele averi sînt condamnate fiindcă preferă edificiul prestigios în loc să îmbunătăţească confortul claselor modeste. Se vorbeşte despre „generozitate selectivă“. „Tot bogaţii stabilesc priorităţile“, declară lemnos un reprezentant al „poporului“; „pun Notre-Dame înainte de nevoile celor mulţi“. Şi cine va suporta diminuările de impozit oferite donatorilor, continuă criticii, nu statul, adică societatea? Fiscalitatea şi ideologia se iau la întrecere cu comuniunea.

În zilele şi anii care vor urma, elanul unificator al reconstrucţiei va conlocui cu discursurile divergenţei, ale zîzaniei sociale. Dar, oricum, Notre-Dame va fi reclădită. Peste ostentaţia hiper-bogaţilor, peste resentimentele săracilor, peste efortul oamenilor de bună voinţă, fleşa catedralei se va înălţa din nou.

***

În Joia Săptămînii Mari, Răsăritul creştin intonează liturgic un imn foarte vechi, încărcat de majestuoase paradoxuri. Ele celebrează „uniunea extremelor“ prin care Christos rearticulează lumea de aici cu adîncul de sus, prin care El atrage inimile spre viaţa divină. El, suveran transcendent, răstignit şi înviat. „Astăzi a fost spînzurat pe lemn Cel ce a spînzurat pămîntul pe ape“, aşa începe cîntarea în aşteptarea zilei Învierii. Un comentariu spune că Christos şi-a întins braţele pe cruce pentru a cuprinde, în actul lui restaurator, întreaga umanitate. De foarte sus, planează asupra noastră această îmbrăţişare. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: wikimedia commons