Parafrazînd titlul celebrei lucrări a lui Jacques Le Goff, constat că originile și modul de propagare a „vămilor văzduhului“ nu au făcut încă obiectul unei cercetări de aceeași amploare. În dezbaterea despre vămile văzduhului, care continuă și azi, Viața Sfîntului Vasile cel Nou (secolul X) este permanent invocată ca o piesă majoră a dosarului. Vămile văzduhului fac parte din ansamblul de credințe despre viața de după moarte, iar în mod particular privitor la destinul sufletului imediat după moarte și pînă la învierea cea de obște. Fragmentul acesta se numește, în vocabularul teologiei istorice, „mica eshatologie“ sau „judecata particulară“. Este vorba de pronunțarea unei instanțe de judecată asupra sufletului despărțit de trup și, prin urmare, desemnarea unui loc sau a unei forme de existență provizorie de pînă la Judecata de Apoi. Vorbim generic de o instanță de judecată, pentru că aceasta poate fi identificată fie nemijlocit cu Iisus Hristos, căruia I s‑a dat „toată judecata“ (Ioan 5, 22), fie cu vameșii spațiilor intermediare, care exercită această putere de judecată în virtutea legăturii care s-a realizat încă în timpul vieții între duhurile necurate și sufletul celui decedat. Altfel spus, duhurile întunecate și-au achiziționat acele suflete și le reclamă acum ca pe o proprietate. Textele care ne înfățișează vămile văzduhului spun că, imediat după moarte, sufletul trece printr‑un proces de anamneză foarte detaliat sub forma unui interogatoriu condus de demoni specializați în diferite tentații sau patimi și care îl confruntă pe decedat cu instrumentul unei arhive amănunțite și incontestabile a tuturor crimelor, păcatelor, neregulilor sau abaterilor de la disciplina duhovnicească laică sau monahală. Caracterul incontestabil al probelor vine din faptul că fapta se înfățișează pîrîtului nu ca o acuzație exterioară, care poate fi respinsă, ci ca o dezvăluire interioară, în conștiință, a realității și consecințelor faptei.

Acest interogatoriu se împarte într-un număr variabil de stațiuni, adică birouri vamale instalate în văzduhul noetic, iar fiecare suflet trece mai ușor sau mai greu prin fiecare dintre ele în funcție de felul în care și-a trăit viața pe pămînt, dar mai ales în funcție de felul în care s-a pregătit pentru moarte, adică dacă a parcurs taina spovedaniei și a pocăinței. Interesul textului de față constă și în faptul că prezintă varianta cea mai completă a unei viziuni a vămilor văzduhului prin prisma mărturiei pe care i-o dă sufletul decedatei Teodora, slujnică în casa în care își găsise adăpost și Sf. Vasile. Fragmentul vizionar privitor la vămile văzduhului a fost foarte repede detașat de textul hagiografic și a circulat separat furnizînd temeiul unei dezvoltări tîrzii pe care o regăsim și în predicile populare ale lui Nicodim Măndiță. Textul integral din Viața Sf. Vasile cel Nou arată un număr de douăzeci și una de vămi.

Numărul vămilor are, de fapt, rolul de taxinomie a păcatelor, iar această taxinomie variază în funcție de statutul social al persoanei din care a plecat sufletul. Tocmai cazul slujinicei Teodora ne dă măsura în care vămile văzduhului constituie un imaginar social. Acele vămi, categorii de păcate, care nu îi erau accesibile din cauza condiției ei servile, cămătărie, plictiseală, mîndrie, magie, le trece Teodora fără să se oprească prin ele. Observație complementară, personalitatea formată în contextul social al individului îl acompaniază în lumea de dincolo. Pentru fiecare suflet în parte numărul vămilor se adaptează la ceea ce a fost viața sa și, pe cale de consecință, fiecare text despre vămi se adaptează la un mediu social al redactorului și al cititorilor/ascultătorilor presupuși.

Este o întrebare care îi preocupă totuși pe istorici: sînt vămile văzduhului databile istoric, deci produsul unui context? Tendințele cercetării istorice sînt divergente. Pentru G. Bartelink, tradiția este veche și bogată, pentru D. Krausmuller, dimpotrivă, este tîrzie și inconsistentă. Depinde, de fapt, de ceea ce căutăm. Dacă ne interesează o descriere amănunțită a stațiunilor vamale, fie și variabile ca număr, cu o mică scenetă implicînd demoni înfricoșători, un suflet îngrozit și îngeri mai timorați sau mai îndrăzneți în funcție de performanța terestră a sufletului, nu o vom găsi decît în puține texte databile din primul mileniu creștin, dintre care trecerea prin vămi a bătrînei slujnice Teodora este cel mai complet și impresionant. Înainte de mărturia Teodorei din Viața Sf. Vasile cel Nou, putem citi o descriere mai succintă a vămilor într-o omilie atribuită Sf. Chiril al Alexandriei, dar aici critica textuală ne arată că atribuirea s-a făcut tîrziu și că este vorba de un text care nu putea fi compus mai devreme de secolul al VII-lea. În același secol a fost scrisă Viața Sf. Ioan cel Milostiv de către Leontie din Neapolis (Cipru), în care iarăși apar menționate vămile văzduhului cu trimitere la omiliile Sfîntului Simeon Stîlpnicul din Muntele Minunat, care a trăit în secolul al VI-lea. Cuvîntul XXII al acestuia descrie faptul că, în drumul său spre înaltul cerului, sufletul omului este cercetat de demoni judecători și că fiecare păcat își are cîte un demon iscoditor. Dar tot din acest Cuvînt aflăm și că există suflete care sînt escortate de îngeri direct în ceruri, numai că numărul acestora din urmă a scăzut alarmant. Prin aceste referințe putem constata că viziunea vămilor era pe deplin formată deja din secolul al VI-lea cel tîrziu.

În schimb, dacă ne mulțumim să căutăm termeni precum vameș pentru un duh necurat, a vămui pentru acțiunea lor împotriva sufletelor sau vamă pentru un loc de trecere spre lumea de dincolo, atunci vom găsi evidențe din secolul al IV-lea, în Viața Sf. Antonie scrisă de Sf. Athanasie al Alexandriei, în care cuviosul Antonie vede un duh necurat care vînează sufletele care se urcă la ceruri, și chiar din secolele II-III, în Faptele Sf. Apostol Toma (compuse în limba siriacă), în care Apostolul se roagă înaintea morții sale ca vameșii să nu găsească nimic de vămuit de la sufletul său, sau în cîteva scrieri ale lui Origen. Demonii desemnați de Origen ca vameși sau vămuitori ai sufletelor se referă la dreptul achiziționat de Satana în rai de a lua în posesie sufletul lui Adam (temă pe care o regăsim ulterior ca zapis al lui Adam), dar și la referința din Ioan (14, 30), în care Hristos spune că stăpînitorul acestei lumi nu are nimic în El. Duhurile slujitoare ale stăpînitorului acestei lumi, care stau de veghe la granițele universului nostru (kosmos), cer de la sufletele care vor să traverseze granițele acestei lumi ceea ce este al lor. Imaginea aceasta a unui prim cerc spiritual care circumscrie creația materială reiese și din Epistola către Efeseni a Sf. Pavel în care este vorba de „stăpînitorul puterii văzduhului“ (Ef. 2, 2).

Din foarte rapida trecere în revistă a temei rezultă imaginea unei construcții treptate pornind din mai multe perspective. Pare evidentă ca sursă inițială imaginea negativă a vameșului sau perceptorului, cel care adună de la oameni pentru diferiții stăpînitori lumești, om al puterii și care își exercită cu putere sau chiar cu violență autoritatea. Vameșul este prototip al păcătosului în textele evanghelice. Valoarea lui ca imagine a pocăinței (Matei, Zaheu) vine tocmai din poziția extremă de antagonist al Împărăției lui Dumnezeu, întrucît e în slujba stăpînitorilor lumești. Ideea o regăsim tot la Origen.

A doua sursă de inspirație a viziunii vămilor este structura graduală a universului spiritual. Fie că vorbim de ceruri, cete îngerești, sfere concentrice, între divinitatea creatoare și creație se află un spațiu intermediar, descris în mai multe etape de inițiere. Traversarea acestui spațiu presupune un contact cu străjerii, stăpînitorii, arhonții sau vameșii care păzesc pragurile. Viziunea aceasta se regăsește în toate religiile inițiatice și de mistere din antichitate și este greu de indicat o filiație. Fapt este că nici spiritualitatea iudeo-creștină nu este lipsită de această viziune și este inconsistent a căuta influențe gnostice în această privință. Ideea unei progresii în cunoaștere, inclusiv cea spirituală, care necesită etape și contexte succesiv tot mai complexe, derivă din experiența comună a omenirii. Culoarea și intenția duhurilor care străjuiesc trecerile aparține contextului religios, dar și social al autorului. O concluzie parțială ar fi că vămile văzduhului sînt o imagine răsturnată a ierarhiilor angelice.

 Foto: wikimedia commons