Carte fundamentală a culturii europene, mai cu seamă prin statutul ei de Ianus bifrons la răspîntiile modernității, Eseurile lui Montaigne n-ar trebui să mai aibă nevoie de prezentare pentru a fi (re)citite. Încă din timpul vieții autorului s-au bucurat de o bună primire și, trecînd peste interdicția de la sfîrșitul secolului al XVII-lea, au fost continuu editate, difuzate, comentate, instrumentalizate polemic sau degustate manierist. În orice caz, au fost citite și admirate pentru incredibila lor capacitate de a oglindi omul, uneori tatonant, alteori cu orbitoare claritate, în autoportretul celui care le-a scris.

La jumătate de veac de la prima lor traducere integrală în românește, Vlad Russo ne face un dar ales, invitîndu-ne să ne (re)apropiem de Montaigne înveșmîntat în haine noi, mai apropiate de sensibilitatea și de obișnuințele noastre. Prima carte a Eseurilor, apărută la Editura Humanitas (2020), este neîndoielnic un eveniment. Așa cum în Franța textul lui Montaigne are nevoie de „modernizare” pentru a fi accesibil publicului pe care-l merită, și la noi, păstrînd proporțiile și fără a avea problema textului original, se impunea o nouă versiune. Există în scrierea lui Montaigne o viață, un ton, o privire, o bogăție și o sinceritate care s-ar cuveni să nu devină doar privilegiul cunoscătorilor merituoși ai francezei din secolul al XVI-lea. Efortul de transpunere este inevitabil anevoios, plin de capcane și, în cele din urmă, imperfect, dar are avantajul de a deschide o lume altfel sortită uitării.

Or, odată ridicată bariera pe care distanța în timp și evoluția limbii au constitui-o treptat, nu ne rămîne decît să plonjăm în apele îmbietoare ale Eseurilor. Esențial este să nu ne crispăm în fața referințelor vremii și ale educației clasice. Una dintre trăsăturile pregnante ale genului literar inventat de Montaigne este îmbinarea celor două lumi: a lui Socrate, Plutarh și Cato cu cea a lui Bertrand du Guesclin, Lorenzo de Medici, Étienne de la Boétie sau Lelio Capilupi. Eseurile reunesc biblioteca și viața, fiind proba, foarte personală, că poți să încerca să înțelegi ce trăiești făcînd apel la experiențele exemplare ale celor vechi. Aici Montaigne e, ca mai în toate privințele, deopotrivă vechi și nou: vechi prin raportarea la Antichitate ca la paradigma umanității, dar și nou, pentru că nu este adeptul fără rest al nici unei școli și nici nu propune o înțelepciune gata făcută. Proba bibliotecii este aplicarea sa la viața care rezistă oricărei sistematizări, la materia instabilă, la datul concret al experienței. Căci Eseurile sînt despre apele schimbătoare ale experienței, din care putem învăța doar înotînd. Dacă nu avem răbdarea de a le parcurge pe rînd, putem plonja, la alegere, în paginile răscolitoare despre prietenie (și dezamăgitoare despre căsătorie) sau în cele aspre despre „a învăța să murim”, în cele exotice despre „canibali” sau în cele foarte instructive despre „rugăciune” sau despre „vîrstă”. În toate îl vom găsi pe Montaigne observîndu-se cu minuție, realism, umor, dar și neîndurător, dezvăluindu-și gîndurile intime, îndoielile, neastîmpărul și curiozitățile, convins că „trebuie să dăm jos masca și de pe chipul lucrurilor, și de pe cel al oamenilor”, dar și că întotdeauna „cel mai vădit semn al înțelepciunii este bucuria statornică”.

S-a vorbit deseori despre cele trei „vîrste” ale autorului: stoică, sceptică, epicureică, reflectate de-a lungul scrierii și completării Eseurilor. Aș fi, în cazul său, prudent cu orice interpretare prea sistematică, pentru că riscă să-l subordoneze altor prejudecăți și interese. De aceea, aș fi preferat ca introducere la frumoasa traducere românească ceva mai puțin tezist, ceva mai aproape de Montaigne en mouvement a lui Jean Starobinski, despre reabilitarea aparenței, sau de Montaigne. La vie sans la loi a lui Pierre Manent, despre redefinirea raportului cu adevărul în contextul „reformator” al modernității, sau de Montaigne. La splendeur de la liberté a lui Christophe Bardyn, care nu ezită să-l apropie de gîndirea antică chineză. Dar ceea ce primează este textul și plăcerea de a-l citi, uneori identificîndu-ne, alteori confruntîndu-ne cu unul dintre cei mai ospitalieri autori din toate timpurile, cu adevărat un „âme tendre”, după cum îl numea Gide.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.