Electoratul e nemulţumit de clasa politică? E neliniştit de globalizare? E îngrijorat de descreştinarea Europei? E angoasat de pandemie? AUR rezolvă. Totul. Pandemia nu există, e doar o gripă mică, nu prea are nevoie de mască şi vaccin. Pentru celelalte puncte, se ştie ce anunţă Sorin Lavric: „Vom schimba figurile, vom primeni limba, vom aduce bucuria de a fi români. Vom regăsi gustul mistic de a fi creștini în umbra oricărei catapetesme din bisericile din țară”. Şi toate astea doar „în patru ani”. Ne aşteaptă o epocă AUR, o societate perfectă, un millennium.

Fiindcă realismul nu-l încurcă, programul AUR cuprinde propoziţii tari şi scopuri măreţe. Apartenenţa României la Uniunea Europeană? Da, dar nu în rol colegial, ci de vîrf. Prima prioritate din program: „poziţionarea României ca lider al Europei Centrale şi de Est”. Printre altele, „ca lider european în cercetare şi inovare, în special în IT”. „Poziţionarea” asta să fie un scop? Are în vedere ceva date şi măsuri care să o facă accesibilă? Sau e doar gîndire deziderativă? Poate că pentru acel 3% din electorat, graţie căruia AUR a intrat în Parlament, discursul triumfalist e asigurator, e totuna cu realitatea, e discurs performativ. Democraţie? Poate. Dar fără pluralism, fără diversitate. „AUR îşi propune să fie rezultatul unificării forţelor româneşti care urmăresc să servească interesele poporului român.” Păi, dacă e aşa, în afară de AUR nu mai rămîne nimeni care să le servească. El ar fi „liderul” – unicul – care, potrivit programului, „să ajungă să legifereze şi să guverneze pentru aceste interese”. Cei care nu i se aliniază nu servesc aşadar interesele? Poate nici nu sînt români, ba chiar poate că sînt oponenţi: ai AUR şi deci ai poporul român? Însă, dacă ascultăm de AUR, vom avea „o Românie mare în Europa” şi, mai presus de toate, o „schimbare de mentalitate” generată de credinţa creştină. Fiindcă partidul ştie ce e adevărata credinţă şi ne-o poate preda tuturor.

Pe scurt, toate vor fi bune. Vom avea o societate perfectă: fără gust pentru liberalism, sub un partid unic, legiferator inclusiv în materie de norme religioase aplicate societăţii. În fond, pe post de program ni se serveşte un milenarism politico-religios. Nu o societate care negociază/construieşte mereu, cu hopuri şi reuşite, vieţuirea laolaltă a diversităţii. Nu un regim politic mereu amendabil. Ci o societate „izbăvită” de crize, de opţiuni multiple, de atenţia faţă de diferit. Una omogenă, „disciplinată”, „însănătoşită” de  AUR.

Da, se ştie: în perioade de crize ample, discursurile cu iz milenarist au un public în creştere. Mai ales fiindcă asemenea discursuri absolutizează criza, o prezintă drept otravă fatală pentru colectivitate. Aşa că societatea devine un pacient muribund pe care, în mod cvasi-miraculos, propagandistul milenarist îl va „salva”. În America lui Trump şi în Polonia, de pildă, astfel de discursuri – impregnate religios – au avut destui aderenţi ca să producă regimuri iliberale, ceva cam ca nişte proiecte mesianice plantate în istorie. Şi într-un caz, şi în altul, credinţa e rechiziţionată de politic, e folosită ca ideologie autoritară, brutală şi fantastă. Tot astfel de milenarisme, mai violente, mai sîngeroase, propagă islamismul extremist. Şi el vrea să fabrice – în istorie – societăţi perfecte, omogene, normate de reguli religioase aşa cum le interpretează şi le decretează grupul islamist în cauză.

Or, religiile nu situează comunitatea perfectă în cadrul şi în termenii istoriei. Religiile sînt realiste. Nu concep eschaton-ul ca moment ultim – fast, desăvîrşit, fericit – al istoriei. „Sfîrşitul istoriei” e, în religii, o stare de dincolo de istorie. Christos spune: „Împărăţia cerurilor s-a apropiat de voi”. Dar o spune ca să atragă sufletele către Sine însuşi, nu ca să se instaleze în terestru. Respinge „împărăţia” ca realitate mundană, ca regim politic. Biserica şi Bisericile au conştiinţa că fiecare credincios şi comunitatea însăşi sînt angajaţi pe un drum vertical. Pe urmele lui Christos, ele refuză includerea eschaton-ului în istorie. Pentru fundamentalişti, în schimb, eschaton-ul e gîndit în continuitate de natură cu istoria şi cu temporalitatea. Societatea pe care o proiectează (sau vor să o impună) reprezintă realizarea lui.

Cei care studiază fundamentalismele au vorbit chiar despre „caracterul antitradiţional” al acestora, dat fiind că ele interpretează selectiv ideologic textele religiei respective, impun inovaţii – prezentate drept „adevărata tradiţie” – pentru a-şi justifica mijloacele, autoritare sau violente, şi obiectivele care sînt în primul rînd politice, nu spirituale.

Sigur că, potrivit doctrinelor monoteiste, economia divină include timpul şi istoria. Divinul se revelează în timp şi în istorie, lucrează în ele cu colaborarea oamenilor, dă sens timpului şi istoriei. Dar le dă sens dîndu-le deschidere verticală, către El însuşi. Eschaton-ul, condiţia ultimă, e un zenit, stă polar deasupra istoriei. Fiecare moment al istoriei se raportează la el. El e orizontul în care credinciosul îşi situează viaţa, judecata de sine, libertatea, sensul.

A parcurge momentele istoriei cu conştiinţa verticalei, a deschide fiecare moment al istoriei spre zenit, a extrage de acolo seva de sens transcendent, iată înţelesul în care Părintele André Scrima vorbea despre un „profetism al sensului”, pe care creştinii ar avea îndatorirea să-l propună, nu să-l impună, semenilor.

În anii ’70 ai secolului XX, la Colocviile Castelli de la Roma, Paul Ricœur se întreba asupra unui fenomen apărut în modernitate: anume, tendinţa de a supune religia secularizării, de a seculariza religia. Şi îl definea tocmai drept o temporalizare a mesajului creştin, care ajunge să gireze concepte ale veacului, precum ideologia şi utopia. Cum s-a ajuns aici? O anumită gîndire modernă a judecat religia după propriile ei criterii, exclusiv istorice, temporale. Şi, judecînd astfel, a putut acuza creştinismul că este o „ideologie paseistă”, fiindcă celebrează o Origine pe care acuzatorii o plasau automat în „trecut”. Drept apărare, creştinismul a putut fi tentat uneori să se repeadă spre viitor, înfăţişîndu-se drept herald al celei mai revoluţionare dintre utopii, cea milenaristă. Reacţionînd aşa, creştinismul consimţea, pe de o parte, să fie redus la „ideologie” şi, pe de altă parte, accepta să fie situat doar în dimensiunea istoriei. Adică se plia pe categoriile secularului, se judeca pe sine în cadrul lor. Iată de ce Ricœur spune: „Credinţa unei comunităţi religioase intră în procesul secularizării atunci cînd se lasă înscrisă în alternativa ideologiei şi a utopiei şi nu se mai înţelege pe sine decît în termenii acestei alternative”.

Astăzi, încercarea de valida credinţa mai ales prin istorie nu e dominantă. Totuşi, în lipsa veghei spirituale, există mereu tentaţia de a converti „eschatologia verticală” în „eschatologie orizontală”, care nici nu mai presupune depăşirea istoriei „pe la capătul” ei.

Ce ar însemna o credinţă liberă de secularizare, o credinţă în calitatea ei proprie? În termenii lui Ricœur, ea e conştiinţă a Originii şi a Eschaton-ului în coprezenţă, reunite în zenitul care se bolteşte deasupra fiecărui moment al istoriei.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: Paul Ricoeur (wikimedia coomons)