Cea mai recentă carte a biblistului american Brant Pitre, Iisus și rădăcinile evreiești ale Mariei (traducere de Monica Broșteanu, Humanitas, 2020), este poate și cea mai sensibilă dintre toate. Autorul obișnuiește să personalizeze temele de care se ocupă, evocînd episoade autobiografice și presărînd textul cu mărturisiri care aruncă asupra suitei argumentelor lumina unui parcurs interior. Un stil fluent, captivant, bine ritmat reușește să facă dintr-o carte de teologie o lectură plauzibilă pentru un public larg. Brant Pitre stăpînește indiscutabil această artă de a scrie avînd în minte un cititor care poate fi convins să continue după lectură căutarea pe cont propriu. Rezultatul e cu atît mai meritoriu cu cît distanța între aspra sobrietate a studiilor biblice contemporane și decantarea lor într-o formă accesibilă este de multe ori greu de comprimat.

În cartea despre „rădăcinile evreiești ale Mariei” avem, de fapt, un excelent eseu de mariologie biblică, a cărui virtute principală este restituirea chipului Fecioarei din perspectiva profetismului vechitestamentar și a receptării acestuia în creștinismul antic. Convingerea lui Brant Pitre este că „dacă vrei să înțelegi ce spune cu adevărat Biblia despre Maria nu poți studia doar Noul Testament”, ci „trebuie să încerci să-i privești pe Iisus și pe Maria prin ochii evreilor antici” (p. 21). Se știe că în Noul Testament prezența Fecioarei este înconjurată de o mare discreție. În afara episoadelor nașterii și copilăriei lui Hristos, a participării la Nunta din Cana și a momentului dramatic al Răstignirii, mama Mîntuitorului nu pare a avea rolul pe care tradiția creștină i l-a conferit de-a lungul secolelor. Acesta este și unul dintre argumentele celor care în creștinismul provenit din Reformă au refuzat să admită cultul Maicii Domnului ca neavînd fundament biblic. Conștient de dificultatea temei, precum și de miza sa istorică și ecumenică, Brant Pitre ne propune să recitim textele noutestamentare despre Maria în paralel cu ceea ce tradiția iudaică, în diferitele sale forme, ajunsese să atribuie portretului mamei viitorului Mesia.

O comparație între versetele din Geneză 3, 1-6, 15 și Ioan 2, 1-11; 19, 25-27 (p. 37) este lămuritoare pentru înțelegerea Mariei ca noua Evă și, mai cu seamă, a felului în care i se adresează Hristos pe cruce, revelînd astfel că mama sa era „femeia” a cărei „odraslă” va înfrînge șarpele. De o mai mare subtilitate, capitolul despre Maria-„Noul Chivot” ne introduce în sfera maternității Fecioarei ca loc al prezenței, al Slavei lui Dumnezeu. Un teolog protestant ca Max Thurian, invocat în carte, susținea că, în episodul vizitei la Elisabeta (Luca, 1, 39-56), aceasta „a văzut-o pe Maria ca pe cea care poartă Prezența Sfîntă și nu-și poate stăpîni marele strigăt de încîntare ce caracteriza apariția Chivotului ca loc al Prezenței Domnului” (p. 64). Mai rar întîlnită este comparația între statutul reginei-mame în Vechiul Israel, care „domnește împreună cu regele” (fiu), avînd puterea de a mijloci (I Regi 2, 13-14, 17-18), și Maria-mama lui Hristos-Domnul și totodată femeia misterioasă „înveșmîntată în soare” din Apocalipsa (12, 1). Nu mai puțin pasionante și riguroase sînt analizele care intră în problematica privitoare la fecioria perpetuă și la nașterea miraculoasă a pruncului divin. Brant Pitre pune în lumină, pe fundalul unor acute dezbateri între bibliști de orientări teologice diferite, faptul că din reacția Mariei la vestea adusă de arhanghelul Gabriel reiese că aceasta făcuse un „jurămînt de feciorie”, încuviințat de Iosif, potrivit tradiției redate în Cartea Numerilor (30, 7-9, 14-17). De asemenea, o altă dimensiune a condiției cu totul excepționale a Mariei constă în miraculoasa naștere fără dureri a lui Iisus, potrivit profeției lui Isaia (66), dar și în prezența „chinurilor nașterii” în momentul Răstignirii, lîngă Cruce, atunci cînd Iisus îi conferă maternitatea spirituală (p. 147).

Recitind pentru contemporani texte străvechi, din perspectiva propriei credințe, însă mereu atent la ceilalți, Brant Pitre spune convingător, cu prospețime, „povestea Mariei”, făcînd implicit o pledoarie pentru acuratețea și rostul tradiției în relație cu textul revelat.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.