A murit, la vîrsta de 101 ani, Marguerite Harl, elenistă de rang înalt: o „instituţie” a studiilor privind literatura creştină din Antichitatea tîrzie. Pe urmele istoricului Henri-Irénée Marrou, ea a izbutit să introducă în bastionul laic al Universităţii franceze cercetarea unor texte fondatoare ale culturii europene. Lăsate, pînă la mijlocul secolului XX, doar în grija facultăţilor de teologie, scrierile patristice fuseseră socotite un teritoriu confesional pe care interesele savante laice nu aveau de ce să-l viziteze. Or, Marguerite Harl a făcut – prin bogatele ei studii, prin specialiştii pe care i-a format, prin profesoratul de treizeci de ani la Sorbona – ca cercetarea literaturii creştine greceşti tardo-antice să devină o disciplină cu statut bine definit, foarte productivă.

Studiul întreprins de ea şi de mediul savant pe care l-a creat nu concurează perspectiva teologică. Textele creştine sînt privite ca parte a culturii policrome, comunicante, proprii Antichităţii tîrzii. Sînt resituate în mediul poros, hrănitor, unde devotamentul pentru revelaţia christică căuta sensurile apelînd şi la tradiţia/literatura ebraică, la paideia elenistică, la filozofie, mai cu seamă la platonism. Greaca intelectualilor creştini – a lui Clement Alexandrinul, Origen, Grigore de Nyssa – purta în ea referinţe fireşti la marii poeţi şi gînditori antici, la ceea ce era un limbaj intelectual şi simbolic larg împărtăşit. A depista felul cum termenii şi înţelesurile se comunică de la un cîmp cultural la altul, cum sînt revalorizate, cum devin vocabular pentru reflecţia creştină, iată care e scopul studiului. A înţelege limbajul şi sensurile textului – cu istoria, aluviunile, aluziile depuse acolo –, iată în ce constă cercetarea, care e cea a unui exeget neconfesional.

De la autorii creştini, Marguerite Harl s-a îndreptat către o figură de răscruce şi de întîlnire – Philon din Alexandria, cel care a interpretat Biblia ebraică ca „filozofie sacră”, folosind vocabularul medio-platonismului. Şi care, aşa făcînd, a formulat teme contemplative pe care creştinismul le-a asimilat din plin. În sfîrşit, Marguerite Harl a coordonat din 1986 marea întreprindere de traducere în franceză – cu aparat critic – a Septuagintei. Traducerea Bibliei ebraice în greacă, în Alexandria Ptolemeilor, a însemnat o dublă translatio a Textului sacru. Pe de o parte, ea răspundea nevoii religioase a comunităţilor iudaice elenizate, care nu mai înţelegeau ebraica. Pe de altă parte, traducerea celor 70 de învăţaţi deschidea Textul ebraic către lumea culturală elenă. Iar creştinismul primelor secole pe acest text al Vechiului Testament a lucrat. Pe acesta l-a scrutat, l-a comentat, l-a folosit liturgic, aşa cum îl foloseşte pînă astăzi creştinismul răsăritean.

A intra în intimitatea Septuagintei, a-i „pipăi” traseele şi straturile de înţeles, interpretările inerente unei traduceri, a urmări dezvoltarea temelor ei în comentariile creştine, iată ce oferă proiectul francez Septuagina. El a creat specialişti, un mediu de cercetare. Marguerite Harl a numit volumul unde îşi evocă experienţa de studiu Biblia în Sorbona sau revanşa lui Erasmus. Căci umanistul pledase fără izbîndă pentru studiul „Bibliei greceşti” în Universitatea secolului său. Dar acum Cartea greacă a pătruns acolo, ca obiect de studiu bine acceptat. Mai mult, proiectul francez a iradiat. Cristian Bădiliţă a iniţiat şi coordonat un proiect românesc Septuaginta, realizat sub egida Colegiului Noua Europă. Reunind tineri filologi, întreprinderea a produs șase volume publicate la Polirom (2004-2008), coorodonatori: Cristian Bădiliţă, Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Dan Sluşanschi. Introducerile şi notele abundente se sprijină pe colaborarea echipei române cu cea franceză care şi-a oferit cu generozitate rezultatele cercetării.

Ca să simţim ce calitate şi ce beneficiu are proiectul Septuaginta, rezum aici studiul lui Marguerite Harl pe Geneză 22, 4-14, episodul în care Avraam se îndreaptă spre muntele Moria pentru a-l sacrifica pe Isaac (cf. La Bible d’Alexandrie, vol. I, Cerf, 1986, 1994).

Marguerite Harl arată cît de insistent a fost înţeles muntele Moria ca „loc al viziunii”, pornindu-se de la versetul 22, 4: „Ridicîndu-şi ochii, Avraam a văzut locul de departe”. În principalele interpretări ale pasajului, spune ea, „expresia «a vedea pe Dumnezeu de departe», va fi folosită pentru a afirma dificultatea de a-l vedea pe Dumnezeu, identificat de către Philon cu «locul» suprem, idee reluată de Clement din Alexandria”, ceea ce implică, pentru amîndoi, adaptarea temei platoniciene a divinului ca „loc” al ideilor. Hermeneuţii descoperă în episod o dinamică a viziunii. Drumul lui Avraam spre locul sacrificiului e o itineranţă noetică, o adaptare treptată a intelectului uman la teofanie. E înaintare într-o viziune care îşi atinge ţinta fără a o epuiza. Aspectele afirmative ale divinului pot fi abordate şi atinse prin parcurs; însă Dumnezeu în sine rămîne mereu „departe”; transcendenţa se exprimă prin distanţa care îl cheamă pe călătorul vizionar. „Philon”, spune M. Harl, „distinge două «locuri»: cel la care Avraam ajunge (cf. 22, 3) este Cuvîntul lui Dumnezeu. Cel pe care Avraam îl vede doar «de departe» este Dumnezeu însuşi. Origen împarte şi el itinerarul în două etape: Avraam ajunge «a treia zi» la locul pe care îl rînduise Domnul, apoi «vede locul de departe»”.

În versetul 22, 8, perspectiva se schimbă: Dumnezeu e cel ce vede, cu sensul de „va purta de grijă”, va rîndui economia sacrificiului („Dumnezeu va vedea el însuşi de mielul pentru jertfă”). Versetul 12 ebraic revine la „punctul de vedere” uman şi utilizează asonanţa între „a avea frică de Iahve” (yéré) şi „va vedea” (yire’èh), numind astfel atitudinea adecvată contemplaţiei. În sfîrşit, versetul 14 sintetizează tema: „Avraam a numit locul acela Yahve-ire, adică «Dumnezeu-a-văzut» («Dumnezeu poartă de grijă») şi de aceea se zice astăzi: «În munte Domnul s-a arătat»”. „Traducerea greacă”, spune M. Harl, „corespunde celor două elemente ale frazei din Textul masoretic, cu cele două forme ale verbului «a vedea», una activă şi una pasivă… Traducerea lui Symmachos anunţase jocul de cuvinte legat de numele locului, traducînd Moriyyah prin (pămînt) «al viziunii», tês optasías (Vulgata: terram visionis). Acest munte ori loc, unde Dumnezeu «vede» şi «se face văzut», este identificat cu Ierusalimul de către toate tradiţiile ebraice (e locul de cult prin excelenţă) şi creştine (e locul patimilor şi al morţii lui Christos). Pentru Targumul ierusalimitan, el e locul altarului lui Adam, nimicit de potop şi reconstruit de Noe, distrus în momentul «răspîndirii» şi reconstruit de Avraam.”

Descoperim, iată, asonanţele ebraice care fac din Moria cifru pentru locul viziunii. Percepem transportul semnificaţiilor de la textul sursă la cel grec. Vedem cum pe text se sprijină o „istorie sacră” a Locului, cum se formează straturile identităţii Ierusalimului. Mai larg, proiectul Septuaginta, cel francez, condus de Marguerite Harl, şi cel românesc ne oferă ceva din pulsaţia unui moment fondator pentru civilizaţia europeană.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: Marguerite Harl