Arta adevărată e antropologic-epifanică: transpune omul în epocile sale, dîndu-i simultan o anvergură transcendentă. Iar muzeul, ca instituție de conservare/expunere și comunicare a faptului artistic, spune totul despre piesele pe care le colecționează și organizează discursiv, dar și despre societatea care i-a găsit un spațiu corect finanțat. Statele lumii au drept carte de vizită tocmai aceste spații „mumificante“, dar și „vivificante“, căci muzeul e un loc al morții, al memoriei și totodată al proiecției, al resurecției și concluziei estetice integratoare. Nu stăm nici prea grozav, nici dezastruos la acest capitol, însă surprizele domeniului sînt rare, așa încît par adesea cadouri accidentale, lovituri neașteptate de grație. Scriind asta, mă refer la recent inauguratul Muzeu de Artă Recentă (MARe) din comunistoidul cartier al Primăverii, în care am pășit… recent. Omul recent, după sintagma consacrată de Patapievici, e amnezic, mimetic, deșert și încîntat de eclatantele sale infirmități spirituale. Într-o asemenea logică, ai spune că adjectivul definitoriu al muzeului asupra căruia vă atrag atenția (și spre descoperirea căruia vă îndemn) denotă handicapul metafizic și parodia involuntară a unui nihilism fără busolă axiologică. Dimpotrivă! MARe te surprinde prin clădire – făcută de un libanez, pe ruinele calculate ale unei vile interbelice –, precum și prin marea clasă a unei selecții pentru care directorul instituției culturale private, Erwin Kessler, merită toate laudele.

Edificiul însuși e negru, precum Kaaba, cu scări metalice și nișe contemplative (auditorium, spații de lectură în amfiteatru), iar vizita începe la subsol, după care (prin liftul care te duce la etajul trei) continuă descendent, pînă la revenirea în atriumul-librărie de la intrare. Și e o încîntare, pentru că sinteza de aici amintește, prin exigența calitativă, de minunăția newyorkeză de la Frick Collection. Ai și Tonitza, Pallady, Iser sau Maxy, dar și Bogdan Vlăduță, trecînd prin Flondor, Bernea, Ion Grigorescu, Mihai Sârbulescu, Ioana Bătrânu, Horia Damian sau Paul Neagu. E ca un manifest modernist, care dovedește că România eprubetei a fost sincronă și originală, producînd opere de surprinzătoare prospețime creativă, într-un soi de masochism al autoizolării pe deplin europene. Conceptul muzeologic e flexibil: expoziție permanentă plus evenimente trecătoare, iar atmosfera e occidentală, fără să pară replica provincială a unui model prost asimilat. Știam că Erwin Kessler polemiza prin anii ’90 cu Bernea, din rațiuni poate anticreștine sau teribiliste, dar am văzut la Bookshop-ul MARe că actualul său director a dedicat un studiu specular tocmai tandemului Țuculescu-Bernea, ca pictori ai unei „antropologii atavice“. O frumoasă răscumpărare de maturitate, pe seama împăcării cu dimensiunea inevitabil spirituală a artei demne de acest nume (care reproduce, într-un caleidoscop cromatic și formal neconstrîns, nocturna confruntare a lui Iacob cu îngerul). În fond, pe lîngă rafinamentul MȚR, MARe e deja celălalt punct în care poți să-ți aduci, fără griji, prietenii din „străinătate“.

Noul muzeu e platforma pe care se pot întîlni cu publicul cultivat și artiștii de ultimă generație: un mare salon al refuzaților, care merită simezele consacrării. Am apreciat în mod aparte absența blasfemiei, a provocării ideologic-gratuite, precum și dialogul subtil dintre operele expuse, într-o prozodie espasată, cu mediul clădirii: din platforma scărilor, la fiecare etaj, poți arunca o privire retrospectivă către lucrări care-ți vorbesc din nou, de la distanță. Succesul conceptual provine din senzația holistică pe care ți-o lasă vizita. Pentru că, repet, fiecare lucrare oprită pe ziduri e de optimă calitate și perfect proporționată cu sintaxa ansamblului. Ca să nu plec de acolo automulțumit de cultura mea artistică diletant sofisticată, admit că m-am simțit defazat la întîlnirea cu o serie de artiști excesiv de tineri. Oameni născuți în anii ’80… Mulți dintre ei plini de seva ironică a generației lor, dar abili meseriași, fini sondori ai subconștientului social și ai imaginarului post-comunist. Bref, dați o fugă la MARe… 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.