În februarie 2000, Muzeul Ţăranului Român aniversa, printr-o sumă de evenimente, zece ani de la înfiinţare. În februarie 1990, ministrul Culturii, Andrei Pleşu, îl numise pe Horia Bernea director, iar în cei zece ani artistul crease, avînd alături alţi pasionaţi în frunte cu Irina Nicolau, o instituţie, un stil, o nouă muzeologie recunoscută printr-un premiu european. La sfîrşitul anului aniversar, Horia Bernea murea la Paris. Lăsa în urmă o instituţie, un stil, o nouă muzeologie. Şi cîţiva oameni formaţi (şi fermecaţi) de modul lui de lucru. Acest text îi este dedicat.

* * *

Cultura europeană a moştenit de la filozofia veche ideea că frumuseţea e strălucirea adevărului, chiar a Adevărului. O anumită frumuseţe, desigur, nu cea superficială, fabricată, „înşelătoare“. Ci una simplă, care ţi se impune, exaltantă. Ceea ce precumpănea, în această temă, era că, pentru realităţile spirituale, ultime, singura cale de a se manifesta sensibil este frumuseţea. Potrivit lui Platon şi lui Plotin, ea e radiaţia imediat sesizabilă, captivantă a nevăzutelor, a greu accesibilelor realităţi de „Acolo“, de „dincolo de vîrful bolţii“. Ea, frumuseţea, deschide poarta contemplativităţii, ea trezeşte ochiul interior către Idee, către transcendent. A asocia divinul cu tema frumuseţii însemna a te raporta la El din unghi noetic, a pune pe întîiul loc dorinţa de a-L cunoaşte, îndrăgostirea de adevărul Lui.

Cum văd religiile relaţia între frumuseţe şi transcendent? Apoi: are omul de astăzi, au religiile în modernitatea tîrzie atenţie faţă de frumuseţe, faţă de vectorul ei către inteligibile şi către Dumnezeu însuşi? 

Biblia începe cu desfăşurarea ordinii lumii şi, implicit, cu o revărsare de frumuseţe. În Pildele lui Solomon (8, 22-31), Înţelepciunea apare drept „moment“ prim al „Facerii“. E proiectul ei intelectual („Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui“). Şi tot ea gustă, cea dintîi, încîntarea stîrnită de opera divină. Prin înţelepciune, Dumnezeu iniţiază gestul creator şi îl oglindeşte totodată într-o admiraţie menită să se comunice în inimile oamenilor. Atunci, în început, spune Înţelepciunea, „eu eram… alături de El, desfătîndu-mă fără încetare în faţa Lui; dezmierdîndu-mă pe rotundul pămîntului Lui şi găsindu-mi plăcerea printre fiii oamenilor“. În Iov, lucrurile se complică. Spectacolul firii are o frumuseţe mirabilă, dar totodată covîrşitoare. E expresia unei transcendenţe care îşi revarsă asupra eroului puterea unită cu splendoarea, amîndouă zdrobitoare. Istoria sfîntă se desfăşoară, şi ea, sub conducerea acestei Prezenţe divine care, de nevăzut şi de nefigurat, acţionează prin rigoare şi minune. 

Din punct de vedere creştin, Dumnezeu face un pas decisiv către sensibil. Fiul lui Dumnezeu, Logosul divin, îşi dă chip uman, păstrîndu-şi statura transcendentă. Cum poate fi figurat acest chip paradoxal? În primele secole creştine, reticenţa de a figura divinul incircumscriptibil era destul de răspîndită. Dar se invoca şi dreptul de a picta chipul Celui care a luat trup. Or, acceptînd „portretul Lui iconic“, trebuia el să fie admirabil? Unii autori făceau deosebirea între spiritual şi trupesc prin estetică. Păstrau frumuseţea pentru aspectul divin al lui Christos, pe cînd figura lui umană trebuia să fie una umilă, „fără chip şi fără înfăţişare“, de „om al durerilor“ (Isaia, 53, 2-3). Alţii concepeau figura umană a lui Dumnezeu ca străbătută de strălucirea slavei Lui. Găseau prefigurarea acestei transparenţe în Psalmul 44, 3: „Împodobit eşti cu frumuseţea mai mult decît fiii oamenilor; revărsatu-s-a har pe buzele tale“. Pînă la urmă, cam de prin secolul al IX-lea, icoana „normalizată“ a lui Christos l-a figurat cu o severă, hieratică frumuseţe (cf. Gilbert Dagron, Décrire et peindre. Essai sur le portrait iconique, 2007). Dar răstignirile, cele din vremurile de nelinişte, de războaie şi de ciumă, l-au înfăţişat rănit, sîngerînd de toate relele lumii, desfigurat. Cît îi priveşte pe rugători, cei isihaşti şi alţii s-au concentrat pe icoana Schimbării la Faţă, unde chipul uman al lui Christos e cuprins de lumina ultimă şi aproape înghiţit de ea, împreună cu vederea noastră.

Islamul proclamă că „ale lui Dumnezeu sînt cele mai frumoase nume“ (Coranul, 7, 180). De asemenea, că „Dumnezeu este frumos şi iubeşte frumuseţea“. Dar, sub interdicţia severă de a da divinului un chip, cultura musulmană a suspectat/refuzat tema unei frumuseţi „personale“, pîndite, se presupune, de riscul antropomorfismului. Însă misticii au intonat extatic dorinţa şi presimţirea ei. Rabia (secolul al VIII-lea): „Dacă te iubesc din frică de infern, arde-mă în infern şi dacă te iubesc în speranţa paradisului, nu-mi face parte de paradis; dar dacă te iubesc doar pentru Tine însuţi, nu mă lipsi de frumuseţea Ta veşnică“.

Într-un fel sau altul, orice tradiţie spirituală – cînd invocă ori figurează Supremul – îi asociază frumuseţea. Pentru căutătorii lui Dumnezeu, calea strălucirii se îmbină desigur cu calea rigorii, a uscăciunii, a crizelor. Dar, de-a lungul şi la capătul amîndurora, îi atrage frumuseţea de dincolo de trăsături a Celui dorit. Dorinţa acelei realităţi, pentru care frumuseţea este radiaţie, este vector, ea îi mînă.

De partea lui, „veacul“ nu încurajează discursul frumuseţii. Secolul XX a trecut lumea prin oroarea celor două războaie şi a celor două totalitarisme. Secolul actual ne-a pus în faţă ororile fanatismului religios. Ele nu prea dau materie pentru admiraţie. Iar dacă generozitatea inspirată de credinţă, asistenţa celor vulnerabili, caritatea rămîn vii, ele stau mai degrabă de partea milei, nu a splendorii. Dumnezeu are astăzi mai degrabă chip de suferinţă, de sacrificiu, de prezenţă care îndură, alături de om, crizele veacului. Pe urmă, s-ar putea ca ştiinţele omului şi mai ales ştiinţele sociale să contribuie şi ele la dezinteresul faţă de „estetica divinului“. Căci tind, în genere, să situeze tematica religioasă în incinta socio-culturalului, o studiază sub categoriile puterii, ale identităţii, ale ideologiei. 

Cît despre reflexivitatea religioasă, ea are de analizat/denunţat reducţiile pe care timpul nostru le aplică divinului. Şi există destui gînditori care au luciditatea şi curajul de a lua asupra lor „funcţia critică“ a unei credinţe vii, despre care vorbea Părintele Scrima. Însă temele dominante privesc, astăzi, libertatea transcendentă căreia îi răspunde libertatea umană, creativitatea credinţei confruntată cu datele modernităţii tîrzii, atotprezenţa lui Dumnezeu şi exigenţa de a o recunoaşte, înţelege, asuma. În vremea noastră, angajarea faţă de transcendent nu alege în primul rînd linia frumuseţii. Nu ea ne este familiară.

Iată de ce, cînd Horia Bernea a făcut eseul muzeal despre Cruce, el a propus parcă o noutate. Sau o redescoperire. În ansamblul lui, de o unitară vibraţie, eseul acesta e un discurs de frumuseţe. Mai mult: un discurs vizual al frumuseţii semnificative. Departe de a fi fermecător doar în sens plastic, el solicită înţelegerea şi chiar văzul spiritual; e încărcat de sugestii, simboluri, sensuri ale întîlnirii între divin şi uman. Acolo, frumuseţea recuperează ceva din calitatea ei de vector.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.