Penultima caracteristică a ideii ortodoxe constă în păstrarea limbii grecești ca limbă sacră, purtătoare a unui patrimoniu unic și de neînlocuit, capabil să regenereze ortodoxia în momente de criză. De aici și un respect deosebit arătat vorbitorilor nativi ai acestei limbi. Raportarea pozitivă față de limba originală a Evangheliilor a slavilor încreștinați a produs însă și efortul invers al intelectualității bizantine de a oferi lumii slave o traducere cît mai abundentă și corectă a patrimoniului creștin. Acest efort s-a întins pe mai multe secole, dar a căpătat un elan reînnoit prin spiritualitatea isihastă în secolul al XIV-lea. Astfel constatăm pe de o parte existența mînăstirilor bilingve în Bulgaria, cum ar fi cea de la Paroria, unde comunitatea plurietnică era condusă de Sf. Grigorie Sinaitul, sau chiar scriptoriumul patriarhal de la Tîrnovo, condus de Sf. Eftimie, și în Serbia, unde majoritatea mînăstirilor regale erau în legătură strînsă cu mînăstirea athonită și elenofonă de la Hilandar. În cazul Țărilor Române, încă din secolul al XIV-lea, prin pictura de la Sf. Nicolae Domnesc, și în alte locuri în secolele următoare, constatăm nu numai faptul că lucrau pictori și mai ales hierotopiști (autori ai programelor iconografice) de limbă greacă, ci mai ales că ctitorii princiari sau boierești ai picturilor apreciau și aveau acces sau aspirau să aibă acces la limba greacă. Existența unui grup de vorbitori fluenți de limbă greacă este atestată încă din vremea lui Alexandru cel Bun de Tetraevangheliarul copiat în 1429 la Neamț de Gavriil Uric, care conține textul Evangheliilor în greacă și în slavonă. O altă sursă de elenism, dar și o dovadă a existenței acestuia sînt vizitele frecvente și șederile lungi ale patriarhilor ecumenici (uneori foști patriarhi ecumenici, exilați sau retrași în Țările Române, începînd cu cel mai celebru, Nifon al II-lea) și ale altor prelați greci încă de la începutul secolului al XVI-lea pe teritoriul Țărilor Române. Aceștia veneau însoțiți de o întreagă curte ecleziastică. De altfel, elenismul cultural a fost repede întărit de așezarea elenofonilor balcanici în Țările Române (clerici, negustori și descendenți ai familiilor bizantine care se încuscreau cu boierimea locală). Dacă pentru secolele XV-XVI cantitatea manuscriselor de limbă greacă este încă mică, deși se pot invoca circumstanțe catastrofale care să fi produs acest rezultat, în schimb situația se schimbă radical în secolele al XVII-lea și al -XVIII-lea, cînd cartea manuscrisă și tipărită de limbă greacă – fie că vorbim de cărți care au circulat sau de cărți care au fost produse în Țările Române – este atît de numeroasă și de răspîndită, încît nu avem încă o imagine completă a acestui fenomen cultural de pe teritoriul României.

Elenismul lingvistic și religios a cunoscut o asemenea amploare în secolul al XVIII-lea încît putem afirma că cea mai mare parte din cultura greacă din perioada turcocrației a fost produsă în Țările Române. Această producție, în mod evident, nu putea avea loc fără ca să existe o raportare pozitivă la aceasta din partea elitei culturale și politice românești. Grecofobiile ocazionale sînt mai degrabă prelucrarea în cheie etnică a unei trăsături general umane, invidia, speculată propagandistic de manipulatori dibaci. Faptul că, în procesul traducerii Sfintei Scripturi în limba română, traducătorii nu s-au mărginit la o traducere a textului slavon din cărțile de cult pe care le aveau în folosință, ci au apelat la originale grecești denotă o preocupare pentru autentic, care pune încă o dată limba greacă în centrul spiritualității ortodoxe. Vechiul Testament este, astfel, o traducere a Septuagintei, iar Noul Testment o traducere a prototipului cultic bizantin. Alta este situația traducerilor făcute în Ardeal, unde influența luterană sau calvină și-a spus cuvîntul (după cum se poate constata în Noul Testament de la Bălgrad). De altfel, îndreptarea cărților de cult – numită diortosire – după cărți grecești a fost un fenomen recurent atît în Bisericile de limbă slavă, cît și în alte Biserici folosind deja o limbă vernaculară.

Ultima caracteristică a -ideii ortodoxe este romanitatea spirituală. Romanitas/Rhomaiosyne a devenit, de-a lungul mileniului bizantin, componenta creștină a puterii imperiale, criteriul prin care se distinge o putere legitimă, întrucît rînduită de Dumnezeu, de o putere de facto, dar ilegitimă prin natura ei anticreștină, fie că ea se exprimă prin abuz și injustiție, fie prin adeziunea la o altă credință ipso facto anticreștină. Spre exemplu, critica împăraților iconoclaști a scos în evidență originea semibarbară a dinastiei isauriene. Bizanțul secolelor al VII-lea și al VIII-lea a trecut prin șocul de a se vedea înconjurat de puteri păgîne sau eretice. Evident, aceștia nu aveau nici o tradiție politică demnă de a fi luată în seamă. Imperiul a cărui capitală era Constantinopolul era singura formă politică legitimă tocmai fiindcă îmbina cele două tradiții politice, cea a lumii greco-romane și cea a lumii semitice și, prin extensie, orientale. Definitivarea Legendei creștine a lui Alexandru cel Mare în secolul al VII lea avea ca miză tocmai îmbinarea aceasta dintre Occident și Orient. Dar procesul contopirii lui populus romanus cu poporul ales al Vechiului Testament începe încă din secolul al IV lea și se exprimă cu putere la Augustin în Cetatea lui Dumnezeu. Endre von Ivanka a descris magistral fenomenul intelectual al acestei contopiri într-un studiu clasic intitulat Împărăția romanilor și poporul lui Dumnezeu, conștiința de sine etnică, religioasă și politică a bizantinilor și influența ei asupra posturii spirituale a Bisericii orientale și a Europei răsăritene. E. von Ivanka își conduce demonstrația de la vocația imperială a romanilor pe care o descrie Augustin pînă la ideea poporului teofor, care se regăsește în naționalismele est și sud-est europene.

Romanitatea subzistă, prin urmare, dispariției puterii romane și se întruchipează în poporul roman, ceea ce înseamnă creștin. Expresia populară a romanității face din toți creștinii moștenitori, teritoriali sau culturali, ai Imperiului Roman. În înțelegerea acestui fenomen, principala piedică cognitivă este numele pe care l-au dat istoricii, din Renaștere pînă astăzi, acestor romani creștini și elenofoni, acela de bizantini.

Romanitatea este civilizația, este patrimoniul scris și creația artistică a peste un mileniu de creștinism care încă definește peisajul mediteranean, dar mai este și tradiția spirituală, care dincolo de suportul material se hrănește dintr-o paternitate spirituală neîntreruptă care merge în paralel cu succesiunea apostolică neîntreruptă. Această idee romană a dăinuit în mînăstirile creștine ale Orientului musulman, acolo unde creștinii ortodocși purtau numele de melchiți, adică imperiali. În jurul acestei romanități s-a construit ultima redută a ideii ortodoxe în pragul secolului al XX-lea. Elenizarea acestei romanități s-a hrănit din limba Evangheliilor. Alegîndu-și limba greacă pentru a-și transmite patrimoniul spiritual, creștinismul a preluat, odată cu limba, și patrimoniul intelectual al Greciei antice. De aici s-a născut o confuzie teribilă, care s-a transformat în cele din urmă în prejudecată, între limba greacă drept garant al autenticității spirituale a creștinismului și afirmația superiorității elenismului față de orice altă expresie culturală locală.

În pragul modernității sud-est europene, cînd ideea națională, născută în Occident, a venit să dea formă politică conținutului etnic al comunităților locale balcanice, limba greacă a primit cea mai dură lovitură dată afirmațiilor ei universaliste prin anexarea ei la tînăra națiune elenică. Identificarea cu una dintre națiunile balcanice a pus capăt vocației de limbă de circulație sud-est europeană pe care și-o afirmase în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Confiscarea ideii ortodoxe de către greci, sub forma unui exclusivism clerical grecesc, s-a întîlnit la mijlocul secolului al XIX-lea cu integrarea matricei spirituale a creștinismului răsăritean în ideea rusă. Dinamica intelectuală a celor două naționalisme a produs o criză a gîndirii religioase atît de profundă, încît a pus sub semnul întrebării chiar continuitatea formelor ecleziale moștenite din Bizanț.