Maşina se rostogolea zgomotos pe drumul şerpuit spre locul vinului, un sat din nordul Elladei renumit pentru vinurile lui, Fanos, în traducere felinar. Era toamnă, ziua marelui mucenic Dimitrie, ocrotitorul Tessalonicului, deşi pe aceste plaiuri vara se încăpăţîna cu obstinaţie să rămînă. Soarele de amiază îşi întindea generos razele peste dealurile îngălbenite de toamnă, iar un aer călduţ se strecura prin geamul întredeschis al maşinii. Pe geamul din dreapta, prietenul meu Ion admira tăcut această luptă tacită dintre vară şi toamnă, care părea un fel de hîrjoneală erotică.
– Ionele, am spart eu tăcerea asta gravă ce ne cuprinsese, azi e sărbătoare mare, de fapt, pentru noi e sărbătoare dublă, Sfîntul Dimitrie, dar şi sărbătoarea vinului, pentru că vom degusta vinul cel nou, vinul lui Macedon.
– Da, popo, mor de nerăbdare să văd cum a ieşit… să văd dacă mai are acele calităţi misterioase care alină suferinţele metafizice abisale… o adevărată enzimă pentru organul filozofic... dar şi sărbătoarea Sf. Dumitru, mai ales că azi am liber de la şcoală, doar e argia, cum zic grecii… Bună şcoala, dar să n-o iei în serios, vorba lui Noica. Îmi place mai mult să stau degeaba, ca să pot filozofa. Şcoala mă împiedică să filozofez.
– Da, aşa e… Şi paradoxal, etimologic, cuvîntul şcoală vine de la schole, care însemna tocmai „a sta degeaba“, iar antonimul lui, ascholia, însemna „preocupare, muncă“. Pentru vechii elini, numai cel care trăia în schole putea să filozofeze.
– Superb! Şcoală d’asta aş vrea să frecventez şi eu, răspunse Ionel, rînjind flasc.
Da, Ionele… Şi pentru că astăzi vom săvîrşi ritualul iniţiatic cu certe reminiscenţe dionisiace al degustării vinului cel nou, îţi propun să pălăvrăgim despre lucrarea lui Psellos, Enkomion eis ton oinon / Lauda vinului, cum se intitulează.
– Cine, mă, Psellos? Ăsta nu e scriitorul acela din secolul al XI-lea care a fost condamnat pentru erezie?
– Nu el, ci ucenicul lui, Ioannis Italos, dar negreşit că şi el avea unele mici alunecări de la canonul credinţei. Prietenul lui, Xifilinos, l-a acuzat că l-a înlocuit pe Hristos cu Platon, deşi, atenţie, Psellos, era călugărul Mihail. Fără îndoială însă, deşi călugăr, el a fost reprezentatul curentului umanist din acea perioadă, fapt ce i-a atras aversiunea patriarhului Kerullarios.
– Aoleu! Şi suspectat de erezie, şi călugăr, şi mare sforar prin ale politichiei, cum bine mi-aduc aminte! Şi mai are şi o scriere despre vin! Dar nu asta mă intrigă, ci interesul tău pentru toţi ereticii ăştia. Dar să vedem întîi ce zice… Oricum, uneori mă gîndesc că ţie ţi-ar fi stat mai bine păgîn, decît creştin! completă Ion, amuzîndu-se copios.
– Da, asta a fost o completare epifenomenică indolentă, am răspuns eu zîmbind.
Uşor, uşor, furaţi de acest dialog hîtru, am ajuns la locul vinului. Doamna Ourania, patroana casei vinului, ne-a întîmpinat voioasă, cu faţa rubicondă, semn al bunei circulaţii sanguine, şi ne-a condus imediat în cramă. Ne-a întîmpinat chiar de la intrare un miros puternic de vin, un pic apăsător, dar plăcut, care prin nări simţeam că-mi inundă toată fiinţa. Cele şapte butoaie stăteau aliniate cuminţi pe laturile cramei, iar deasupra lor, chiar în faţa noastră, pe un raft, am zărit o statuetă ce-l înfăţişa pe Socrate. Ne-am repezit cu paharele de unică folosinţă la robinetul unuia dintre butoaie, aşteptînd cu înfrigurare nectarul divin, vinul lui Macedon. Vinul era rubiniu şi vîscos, iar la suprafaţă se formase o spumă violetă. Imediat ce l-am gustat, l-am simţit vîrtos, uleios şi cu o aromă ambroziacă inconfundabilă şi indelebilă, ca aroma femeii iubite, care-ţi rămîne impregnată în carne.
– Să trăieşti, popo, a rupt Ion această tăcere iniţiatică a ritualului bahic. Eyoi, Socrates, se adresă el marelui filozof cu salutul bahic. Ştia el ce ştia, de lua permanent această endorfină pentru stimularea organului filozofic.
– Păi, numai o simplă privire dacă ne aruncăm pe începutul lucrării lui Platon, Symposium, observăm că simpozioanele lor erau chiar ceea ce spune etimologia, syn + pino = „a bea împreună“. Tot acolo, Eryximahon, unul dintre interlocutorii dialogului, ne spune că Socrate era destoinic în amîndouă, adică şi să bea mult, şi să bea cu înfrînare.
După ce ne-am aprovizionat corespunzător cu mai multe pentantes (bidoane de 5 litri), am poposit într-o poiană, ne-am cuibărit în frunzele toamnei şi am început lectura operei lui Psellos, alegînd anumite pasaje.
Nu ştiu cum să laud vinul mai întîi, pentru aroma lui sau pentru plăcerea ce o oferă, căci prin amîndouă este excepţional, dar negreşit îl voi lăuda ţinînd cont de regula encomioanelor… trebuie să ţinem cont nu numai de cei care se bucură de băutură, ci şi de cei care se bucură de cuvinte, astfel încît să ne hrănim nu numai prin gustarea vinului, ci şi prin ascultarea cuvintelor despre el.
Eu cred că vinul este cel mai mare dar dat oamenilor din cele necesare hranei, singurul dar pe care natura ni l-a dat în mod special sau mai bine zis Dumnezeu, cel ce a creat natura. Dacă cineva ar spune că există ceva după pîine mai mare sau mai folositor decît vinul, tare aş fi surprins. Căci, aşa cum din punct de vedere al sufletului, noi diferim de animalele iraţionale prin partea raţională, tot aşa, din punct de vedere al alimentaţiei, diferim de ele prin vin.
 
Vinul este întotdeauna şi pentru toţi bun, celor bine-dispuşi ajutor spre desăvîrşirea bucuriei, celor robuşti spre menţinerea sănătăţii, celor slabi mîngîiere, celor bolnavi vindecare, altfel înţeleptul Eclesiast nu ar fi poruncit să se dea vin celor cuprinşi de felurite tristeţi sau, ca să nu zic despre Hercule, cel admirat între eroi pentru bărbăţia sau înţelepciunea lui, care îi îndemna să bea pe prietenii lui împovăraţi de fel de fel de tristeţi, spunîndu-le să schimbe tulburarea cu skyphos-ul (skyphou). Altfel nici Pavel cel mare nu l-ar fi îndemnat pe ucenicul său să bea vin pentru bolile de stomac şi feluritele neputinţe. Aici la ultimele două fraze trebuie să fac nişte precizări. Skyphos-ul, cuvînt păstrat şi-n engleză, era un vas mare cu două toarte, din care vechii greci se adăpau cu vin. Apoi, referitor la îndemnul adresat de apostolul Pavel lui Timotei: „puţin vin pentru stomac şi pentru feluritele tale neputinţe“, noi nu ştim modul în care ar fi fost pronunţate cuvintele „puţin vin – oligo oino“, adică tonul rostirii, mişcarea feţei, ceea ce elinii numesc morphasmos. Oare i-a spus sobru şi condescendent „puţin vin pentru stomac şi…“, ceea ce se traduce cu „bea foarte puţin“, sau blînd şi îngăduitor „eh, puţintel vin şi tu, acolo, pentru stomac“? Un pic mai jos, Psellos combate abuzul, spunînd că nu trebuie, din cauza beţiei, să necinstim vinul, căci şi focul îi vatămă pe cei care se apropie de el prea mult şi nu din nevoia de a se încălzi.
– Da, morphasmos-ul ăsta ar fi revelator şi în adresarea lui Hristos către Maica Domnului „Ce-ţi este mie şi ţie, femeie“, rosti îngîndurat Ion.
– Dar să revenim la Psellos.
Pe timp de pace, vinul le plineşte pe cele cu lipsă, pe timp de război devine aliat. Nimic nu se poate face fără el, nici nuntă, nici petrecere, nici vreun banchet, nici sărbătoare, căci ceea ce este sarea pentru bucate, aceea este şi vinul pentru însăşi sarea sau alte mîncăruri. Acesta veseleşte inima, ne ridică spre mulţumire, ne îndeamnă spre lauda în imnuri, aduce străpungerea inimii şi lacrima prin care ne dă iertare Dumnezeu.
 „Sfinţeşte-mi pe tot cel întîi născut“, îi zice Dumnezeu lui Moise, ceea ce e tot una cu „afieroseşte spre jertfă“, adică din toate ia ce e mai bun… negreşit, nu în funcţie de ani s-a spus aici primul (căci cuvîntul poate fi un omonim), ci de valoarea jertfei, fiindcă cel ce a spus acestea cunoştea multele imperfecţiuni ale primilor născuţi. Şi acestea iarăşi conform Legii (vechi). După aceasta ce s-a întîmplat? Pentru jertfa cea sfîntă se folosesc pîine şi vin, ca unele ce sînt primordiale şi mai mari faţă de celelalte lucruri jertfite, iar acestea sînt oferite spre adevărata închinare. Faptul că pîinea precede nu presupune o subestimare a vinului, pentru că fiecare din ele are nevoie de cealaltă. Dacă cineva ar despărţi pîinea de vin e ca şi cum ar priva trupul de suflet…
– Superb, superb! a irupt Ion, aflat în faţa unei mari descoperiri. Pîinea e hrana pentru trup, iar vinul – pentru suflet, pentru că, vezi tu, zice şi psalmistul că „pîinea inima o întăreşte“, adică dă putere trupului, iar „vinul veseleşte inima omului“, adică dă putere sufletului.
Pany ge, i-am răspuns eu cu celebra expresie afirmativă, atît de dragă marelui Platon. Eu zic că putem conchide sau mai bine să-l las pe călugărul Mihail să conchidă. Iată ce zice: Unul, zic eu, este cel mai mare dar dintre toate darurile, vinul, şi cred că acesta este un fapt indubitabil. Nimic nu este precum vinul, nici mai mare, nici de aceeaşi cinste, de vreme ce în slujbele tainice închipuie (typountos). Sîngele dumnezeiesc, cel curăţitor de păcate şi mîntuitor al întregii lumi. Vezi, dragule, o concluzie pur creştinească!
– Da, într-adevăr. Mi-a plăcut abordarea, foarte profundă, nu mă aşteptam ca un sforar în ale politichiei să fie atît de adînc într-o problemă aparent telurică. Se pare că în vremea aia sforarii politichiei erau oameni foarte culţi.
– În scrisoarea către Xifilinos, îi mărturiseşte acestuia că a studiat filozofia, retorica, teoriile haldeilor şi ale egiptenilor, dar comparîndu-le cu de Dumnezeu inspirata noastră Scriptură, le socoteşte pe acestea „pline de falsitate“.
– Foarte frumos! Hai, să trăieşti, părinte Mihăiţă Psellos, zise Ion, ridicînd paharul spre cer.
– În fine, eu zic că am băut... pardon am filozofat destul pe ziua de azi. Vom organiza şi noi în insula Thassos un simpozion, pe tipicul vechilor simpozioane.
– Pe ce teme?
– Va fi un simpozion intens, împărţit tematico-epistemologic şi metodologico-pedagogic. Discursurile vor fi profunde, efervescent-patetice şi uneori peripatetice, adică în mers după modelul şcolii lui Aristotel. Pe alocuri, fără îndoială, vor fi şi previzibile, căci obnubilaţia este inerentă unor discursuri atît de... lungi. Vom aborda problema erosului, plecînd de la Platon, Dionosie Areopagitul, Freud, Jung şi ajungînd la viaţa noastră alarmant de dezerotizată. Apoi, de vom avea timp să avem clipe şi nu veţi fi prea beţi, vom vorbi despre raportul timp-clipă pe baza învăţăturii lui Aristotel şi a Părinţilor Bisericii.
Ne-am ridicat în final din cuibul nostru. Se înserase şi un vînt rece şi umed, ce răspîndea în eter un miros etilic de extincţie, ne plesnea nemilos peste tîmplele înfierbîntate de vin şi filozofie, semn că toamna învinsese. Cu adevărat, era toamnă.