Aflată în preajmă, sărbătoarea Naşterii Domnului pune o întrebare, poate discretă, dar tenace. În noaptea aceea, divinul coboară, personal, în trup şi în timp. Transcendentul intersectează istoria. „Se naşte prunc tînăr Cel mai înainte de veci“, intonează într-un fastuos paradox o cîntare a lui Roman Melodul, imnograf constantinopolitan din secolul VI. În actul christic, pe care Naşterea îl inaugurează, supratemporalul şi temporalul coexistă, cooperează. Fără ca punctul lor de „intersecţie“ să desfiinţeze diferenţa, ruptura de nivel între cele două.

Da, actul christic îşi dă în istorie o situare bine definită, unică. Totuşi, nu aparţine istoriei, nu e „înglobat“ în ea. Fiind unic, iradiază peste întreaga întindere a timpului. Pentru persoana umană, trăind într-un alt moment decît principatul lui Augustus, întîlnirea sufletului cu Hristos e posibilă. Pentru unii, ea se realizează intim, poate creşte într-o lumină de dincolo de lume. Se spune totuşi că venirea în lumină ultimă a lui Hristos, Parusia, va avea loc „la sfîrşitul timpurilor“. Trebuie să înţelegem că ea e funcţie de istorie, „dependentă“ de istorie? Că trebuie să aştepte epuizarea timpului pentru a se manifesta? Ne desparte de ea lungimea indefinită a secolelor care curg la nesfîrşit? Dar Iisus spune că, prin prezenţa lui terestră, „Împărăţia a ajuns la noi“ (Matei 12, 28; Luca 11, 20). Că cel ce crede în El are, deja, viaţa veşnică (Ioan 3, 36).

Cum a fost gîndită conjuncţia între transcendenţă şi istorie? După ce modele? Cum a fost şi este ea trăită?

Potrivit Sfîntului Pavel şi altor mărturii, în zorii creştinismului, conjuncţia e resimţită drept acut mobilizatoare. Tensiunea care o animă e atît de puternică încît aproape că scurtcircuitează distanţa. Vectorul credinţei e gata să absoarbă comunitatea credincioşilor în lumina de sus. Dacă „împărăţia cerurilor s-a apropiat“ este pentru ca lumea să treacă „peste puţină vreme“ spre varianta ei ultimă, restaurată. În mozaicurile Romei din primele secole creştine, Hristos eschatologic vine, înaintează imperios spre privitor. Ne invadează ochii cu o strălucire atît de apropiată încît aproape că păşim în ea. Istoria, socialul, viaţa de aici apar doar ca un scurt moment – legitim, dar aproape depăşit – al mişcării verticale.

Apoi, cînd religia trebuie să accepte să parcurgă timpul, ea produce teologii ale istoriei, cadre sociale, civilizaţie. Conjuncţia despre care vorbeam e invocată din ce în ce mai mult pentru a da societăţii şi istoriei ordine globală, sens, legitimitate.

Dar, în interiorul peisajului social, „oamenii dorinţei“ (credincioşii ardenţi, însinguraţii, contemplativii, misticii) continuă să marcheze elanul unitiv. Fac prezentă aspiraţia Întîlnirii, conjuncţia transcendenţă-istorie în calitatea ei mobilizatoare. Pentru conştiinţa comună, în schimb, „Împărăţia“ tinde să devină un ideal, o orientare, o condiţie îndepărtată. Accesul solar la Suprem rămîne pe mai tîrziu, trebuie aşteptat pînă la capătul timpului, chiar dacă divinul îşi pune amprenta pe istorie şi social, chiar dacă lucrează asupra lor. Destinzîndu şi tensiunea, conjuncţia transcenden­ţă-istorie înclină să se orizontalizeze. Apocalipsa, dezvăluirea ultimă începe să fie concepută potrivit temporalului, definită în raport cu el. Devine „sfîrşitul“ lui, iar nu în primul rînd Zenitul care, în orice clipă, poate transfigura destinele umane.

Printre alţii, Hans Blumenberg, filozof şi istoric al ideilor, vorbea (în Legitimitatea timpurilor moderne, 1966) despre două moduri de a concepe transcendenţa. Una, gîndită orizontal, s-ar defini ca transcendere a timpului şi a istoriei prin parcurgerea şi actualizarea completă a posibilităţilor lor. Pe aceasta, Blumenberg o numeşte chiar transcendenţă „temporală“, pentru că ea apare ca funcţie de timp. Îi aflăm figurile la „capetele“ timpului: sînt originea şi eschaton-ul. Transcendenţa „temporală“ ar fi proprie, potrivit lui Blumenberg, geniului religios iudaic, pentru care Dumnezeu lucrează dinamic, prin istorie şi în istorie, pentru ca, în cele din urmă, să ducă istoria la împlinire în cetatea Lui. În schimb, gîndirea greacă antică, pentru care cosmosul nu are sfîrşit, ar privilegia o transcendenţă de tip „spaţial“, vertical: un „dincolo“ care depăşeşte universul. Creştinismul a asimilat ambele modele, cu tensiunea deosebirii lor.

În funcţie de tipul lor spiritual, gînditorii creştini vor pune accentul, fără exclusivism, pe un model sau pe altul. Contemplativi şi mistici pasionaţi din toate timpurile înclină să dea preeminenţă modelului vertical. Pentru ei, conjuncţia transcendenţă-istorie deschide calea unei aprige convergenţe spre divin; dă elanul pentru o experienţă unitivă care, pe unii, îi „înghite“. Ceea ce nu înseamnă că ei se retrag din istorie, că sînt scutiţi de temporalitate. Ci că privesc temporalul în lumina de sus. În schimb, la teologii istoriei prevalează celălalt model, orizontal, de transcendenţă. Într-un important volum, Le Dieu séparé (1984), Simone Pétrement arăta, pe texte, că „eschatologia viitoare“ apare mai cu seamă în evangheliile sinoptice (Matei, Marcu, Luca), în vreme ce „eschatologia verticală“ sau „realizată“ precumpăneşte la Ioan şi la Pavel. Dar că, în ambele cazuri, modelul alternativ rămîne discret prezent.

Despre co-prezenţa celor două modele nu mai e nevoie de spus că ea nu constituie totuşi un monopol creştin. Texte biblice (Exod 33, 18-23, Iov, unii Psalmi) evocă întîlnirea persoanei umane cu Dumnezeu în densitatea lui misterioasă. E adevărat că, într-o anumită parte a scrierilor biblice, Dumnezeu vorbeşte poporului de-a lungul unei „istorii sfinte“. Dar vorbeşte atît de pasionat, atît de personal, încît „istoria“ pare a fi suportul pe care Dumnezeu se străduieşte să stîrnească/menţină dialogul intim cu sufletele umane. De altfel, adepţi evrei ai Cabalei şi sufiţi musulmani vorbesc cu acelaşi realism despre experienţa unitivă. Găsim pretutindeni exemple de mistici îndrăzneţi, unii condamnaţi de teologia oficială pentru că au mizat excesiv pe modelul vertical, tulburînd astfel modelul mai molcom, temporal-eschatologic, care permite lumii, comunităţii şi chiar politicii legitimate religios să dureze.

Astăzi ni se pare puţin credibil ca istoria şi eternitatea să se întîlnească undeva, la capătul istoriei. Modernitatea a decuplat orizontala istoriei de la transcendentul religios. Utopiile totalitare, care au pretins să realizeze eschaton-ul în istorie, s-au dovedit criminale. Corelate, aceste două fenomene au pus în chestiune, în modernitatea tîrzie, „continuitatea“ între transcendenţă şi istorie. Dar aşa stînd lucrurile, nu avem oare şanse să devenim mai disponibili, mai atenţi faţă de celălalt model al transcendenţei, faţă de modelul vertical? Filozofia religioasă a lui Nikolai Berdiaev îl proclamă vulcanic, de pildă, drept adevăratul model spiritual.

A parcurge fiecare moment al istoriei cu conştiinţa verticalei, a deschide fiecare moment al istoriei spre zenit: iată, de asemenea, înţelesul în care Părintele Scrima vorbea despre un „profetism al sensului“, pe care credinţa ar fi chemată să-l propună. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.

Foto: Adorația păstorilor de Gerard van Honthorst, wikimedia commons