E greu să măsurăm impactul mobilității interconfesionale asupra dialogului ecumenic. Uneori, cînd un creștin își schimbă confesiunea, o face nu atît pentru că a găsit în alt orizont eclezial adevărul deplin, cît pentru că s-a supărat cu vreun episcop sau a strîns veninul unor prea omenești frustrări personale. Sînt însă sigur că trecerea la Ortodoxie a Părintelui John Anthony McGuckin (petrecută în 1989) nu s-a produs din resentiment față de prima sa apartenență (romano-catolică), ci mai curînd din convingerea că regula fidei a vremurilor apostolice se păstrează cel mai fidel în aria creștinismului oriental. Născut în 1952, membru al Academiei Regale de Istorie din Marea Britanie, profesor la universitățile Columbia și Oxford, viitorul savant în studii patristice și bizantine a fost din tinerețe monah și ulterior preot, îmbinînd vocația erudiției cu aceea a slujirii lui Dumnezeu și a semenilor. Ca om de catedră și autor prolific, Părintele McGuckin – care oficiază azi sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Române – a devenit un herald apusean al creștinismului răsăritean. Un asemenea scop fusese desigur asumat de mulți alții, din felurite generații, fie după exodul produs ca urmare a catastrofei revoluționare bolșevice, fie (în cazul unui Olivier Clément) prin refuzul vidului metafizic generat de nihilismul modern. Rolul cultural al acestor „convertiți” s-a dovedit considerabil, pregătind la nivel simbolic reunificarea post-comunistă a Europei. Era nevoie de ei, pentru că nu doar URSS avea (cu toate argumentele) o presă proastă, ci și spațiul bizantin, caricaturizat de raționalismul iluminist (pe linia lui E. Gibbon) și nefericit moștenitor al unui mileniu de polemici teologice între Noua Romă și Roma papală. Nu trebuie să ne mire că Samuel Huntington a exclus din definiția geopolitică a Occidentului întregul spațiu ortodox, așa cum se cuvine să ne bucure faptul că teza lui a fost infirmată (cel puțin în cazul Greciei, României și Bulgariei).

John Anthony McGuckin a publicat cărți esențiale despre sfinții Simeon Noul Teolog, Chiril al Alexandriei, Grigorie de Nazianz, după care s-a lansat în redactarea unor sinteze despre spiritualitatea ortodox-bizantină în ansamblul ei polimorf. Din această ultimă categorie face parte Biserica ortodoxă de Răsărit (tradusă de Mihai Moroiu pentru Editura Baroque Books & Arts, după originalul, apărut tot în 2020, la Yale University Press). Scris cu acribie a surselor și fluență stilistică, volumul cuprinde zece secțiuni cronologice, de la fundamentele ecleziale ale creștinismului primar, trecînd prin perioada clasic-patristică, Biserica imperială bizantină, expansiunea misionară (spre popoarele slave), epoca dominației islamice și a emancipării națiunilor aflate sub turcocrație, pentru a evoca spre final cumplitele suferințe din anii ateismului marxist-leninist, formarea noii diaspore occidentale, principalele personalități teologice din vremurile recente și „viața de zi cu zi a Bisericii Ortodoxe”. Panorama cinematică a două milenii de tribulații, victorii și renașteri se încheie cu un postludiu despre „rolul Ortodoxiei în ambianța postmodernă” și cu anexa unui stimulant comentariu pe marginea Crezului de la Niceea, în care Noica repera originea civilizației din care facem parte, chiar dacă alunecăm tot mai des pe toboganul urii de sine.

Într-o notă explicativă, Ieromonahul Agapie Corbu (consultantul științific al colecției de titluri „bizantine” din catalogul editurii bucureștene) observă judicios că, deși volumul se adresează cu precădere publicului occidental, n-ar fi exclus ca și cititorul „născut” ortodox să descopere în text faptul că și-a însușit (nu neapărat conștient) o bună parte din stereotipurile apusene ostile față de tradiția răsăriteană. Aici nu e vorba despre „echipa” cu care ținem, de vreme ce nu ne aflăm în galeriile rivale de pe hipodromul din Constantinopol... E vorba despre cunoașterea sine ira et studio a bogatului trecut spiritual care ne-a făcut posibili și care ne oferă poate un viitor, dincolo de actuala contestare ideologică a „eurocentrismului”.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.