Uman e un oraş din centrul Ucrainei, celebru în anumite medii spirituale evreieşti. Aici se află mormîntul lui Nahman din Braslav (1772-1810), om sfînt (ţadik) cu o incandescenţă specială între marile figuri ale hasidismului. În aşa măsură aparte că, spre deosebire de alte cazuri, unde maestrul fondator al şcolii a fost urmat de o „dinastie” de succesori, Nahman nu are urmaşi învăţători, ci doar devotaţi învăţăturii lui. Rămîne, peste timp, un unicum spre care se îndreaptă numeroase persoane ori grupări atrase de verticala înaltă şi de libertatea învăţăturii lui mistice.

De sărbătoarea Anului Nou (Roş Haşana), un important pelerinaj hasidic are ca ţintă mormîntul său din Uman. Devenit clandestin în timpul regimului sovietic, pelerinajul a fost reluat la sfîrşitul secolului XX. În 2008, 25.000 de oameni, în 2018, 30.000 au făcut drumul la Uman, venind din Israel, America, Europa. Anul acesta, pandemia a pus piedică evenimentului. Ucraina are graniţele închise faţă de ţările din zonele intens contaminate de coronavirus. Cîteva sute de pelerini au rămas blocaţi la frontiera între Ucraina şi Belarus (pe unde ocoliseră pentru ca, aparent, să vină dintr-o zonă declarată – ideologic – abia atinsă de infecţie). Dar n-a mers. Motiv de criză diplomatică între Minsk şi Kiev. Lukaşenko, tocmai el, a jucat pe culoarea liberalismului: a cerut deschiderea unui coridor umanitar pentru pelerini, invocînd libertatea de cult şi de circulaţie. Ucraina a acuzat regimul Lukaşenko că dă relief excesiv interdicţiei ca să abată atenţia de la reprimarea dură a demonstraţiilor pentru democraţie din Belarus. Guvernul israelian şi-a îndemnat cetățenii, din raţiuni sanitare, să revină acasă. Ceea ce ei au şi făcut. În taxiuri ori autobuze, au părăsit graniţa interzisă.

Aşa cum e relatat de observatori direcţi, fenomenul pelerin de la Uman păstrează ceva din fervoarea multicoloră a hasidismului, încă şi mai adînc marcată – aici – de profilul irepetabil al rabinului Nahman din Braslav.

Se ştie, hasidismul, apărut la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, întins în Polonia, Ucraina, Lituania, Rusia de sud-vest şi pînă în Bucovina, e o mişcare mistică iudaică foarte intensă şi întrucîtva inovatoare. Ea aduce în prim-planul vieţii spirituale elanul personal, invocaţia străbătătoare către lumile de sus. Faţă de studiul sobru şi concentrat al Legii – îndătinat în mediile ortodox tradiţionale –, ea privilegiază izbucnirea energiei interioare, ruga extatică prin care se deschide calea de la lumea contingenţei pînă la Dumnezeu. E o mistică exuberantă, entuziastă. Cartea, Tora, nu mai e cercetată cu calmul reflexivităţii, cu priceperea speculaţiei. E actualizată, e „înviată” prin intonarea şi exegeza ei inspirată, ceea ce trezeşte mulţimea sensurilor Cărţii de pe toate nivelurile lumii. Gershom Scholem şi Moshe Idel vorbesc despre schimbarea de accent de pe o „Tora scrisă” pe o „Tora orală”, dacă nu „orantă”. „Văzătorul”, omul sfînt, e cel capabil să atingă rădăcina cerească a Torei, să devină vas pentru înţelesurile ei. El le apare discipolilor drept „om desăvîrşit”, integral desfăşurat pe verticală, în comuniune strînsă cu Creatorul. Iată de ce figura acestui „erou mistic”, drept prin excelenţă (ţadik), e centrală în hasidism. Învăţătura, actele, comportamentul maestrului, toate sînt, pentru discipoli, exemplare. Anecdote, povestiri, pilde îi păstrează prezenţa, care iradiază benefic dincolo de cercul discipolilor, în comunitatea mare. Între alţii, Martin Buber a adunat o parte din această literatură în cîteva volume celebre. Amelia Pavel a tradus, însoţite de note şi de un Cuvînt înainte, Povestirile hasidice ale lui Buber pentru Editura Univers (1998).

Între „eroii mistici” din prima perioadă a hasidismului, unul mai original decît altul, Nahman din Braslav pare a fi şi mai deosebit. El e cel care a susţinut, cu o îndrăzneală ce pare bazată pe experienţă, condiţia spirituală a ţadik-ului drept vas al Torei, drept unit cu Tora. Gershom Scholem vorbeşte despre modul „hipermodern” în care el trata problemele interiorităţii spirituale. Moshe Idel (Cabala. Noi perspective) analizează un pasaj din Nahman în care vede „o adevărată metafizică a interpretării”. În pasaj se afirmă că există un Suflet al lumii care găzduieşte şi prin care se dezvăluie toate interpretările Torei. Interpretul trebuie să atragă de acolo cuvintele „care ard ca nişte cărbuni aprinşi”. Prin ruga lui, exegetul urmăreşte să dobîndească bunăvoinţa divină astfel încît Inima universală şi propria inimă să se deschidă, iar şuvoiul interpretărilor să se reverse în receptacolul uman, unde se înscriu toate, în infinita lor diversitate. Astfel împlinit, triunghiul hermeneutic – Dumnezeu ca autor al Textului, Textul şi interpretul – e viu, e unitiv. Exegeza devine participare la mesajul divin, mod de a-l întreţine. Cînd acea Inimă superioară, spune Nahman, cade de pe treapta sa, interpretările devin reci şi exegeţii nu mai sînt în stare să afle nici o semnificaţie a Torei. La Nahman, actul exegetic izbutit înseamnă realizare spirituală, elan extatic şi totodată interiorizare a întregului real, cu înţelesurile lui.

Iar printre aceste înţelesuri se află şi cele ale evlaviei tonice, ale îndrăznelii luminoase, ale bucuriei. Pe acestea, Nahman le-a comunicat din plin într-un limbaj de simplitate şi de prospeţime, expresiv pentru oricine e sensibil religios.

În jurul acestei figuri aparte se strîng pelerinii la Uman. Cum arată societatea lor în anii fără coronavirus? De o diversitate clocotitoare, unde entuziasmul pios, imnele, discuţiile spirituale, încordarea aspiraţiei se învecinează cîteodată cu excese mai pedestre: consum de alcool şi droguri, violenţe între pelerini şi localnici, scandaluri. În compoziţia locului se află o mulţime de tipuri religioase: tradiţionalişti din cartierul hiperortodox al Ierusalimului alături de tineri din domeniul bancar american, grupări care se dedică meditării cuvintelor maestrului alături de căutători singuratici de sens religios, evlavioşi stricţi şi figuri de stil hippie. Atît de pestriţe sînt adunarea şi comportamentele ei încît Nathan Odenheimer (The Jerusalem Post, 2 octombrie 2016) şi-a numit articolul de relatare a evenimentului „Rosh Hashana in Uman: a Jewish Anarchy”. Deşi conştiente de ambiguităţile şi excesele pelerinajului, autorităţi religioase din Israel recunosc totuşi că el e un fenomen viu, în fierbere autentică, al sentimentului religios evreiesc.

Ceva din intensitatea şi curajul spiritual proprii figurii tutelare se menţine în jurul locului său de veci. Una din spusele lui Nahman din Braslav sună aşa: „Nu întreba de drum pe cineva care îl cunoaşte, căci s-ar putea să nu te rătăceşti”. Fiecare – îndeamnă spusa lui – trebuie să-şi încerce propria aventură, să se rişte în noutatea Celui Viu.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: Mormîntul lui Nahman din Braslav (wikimedia commons)