Gramofon! În vara lui 1990, Radu Miclescu făcea prima vizită la conacul Miclescu de la Călinești (Botoșani). Nu mai rămăseseră decît zidurile! Și totuși, în grajdurile monumentale de odinioară observă o inscripție pe perete. Se apropie și citește: Gramofon! Un pursînge arab, pe care îl primise cadou la șase ani. La șapte ani călărea deja pe el. La rechiziția cailor pentru front, Gramofon scăpase, fiindcă avea un picior scrîntit. În noaptea de 2 spre 3 martie 1949, Radu Miclescu este trezit din somn de către nevasta primarului cu mesajul: „Gramofon este înșeuat, călăriți spre Hîrlău, pe cîmpuri, și luați de acolo trenul. Mîine dimineața vin să vă aresteze“. Și Gramofon l-a purtat ca vîntul și ca gîndul 60 km spre Hîrlău, unde a descălecat și s-a suit în tren.

De solstițiul de vară al anului 1935 se năștea la Călinești fiul aviatorului George Miclescu, nepot al omului politic conservator Ioan Miclescu și descendent al unui lung șir de mari vornici, mari logofeți, spătari și hatmani, dar și strănepot de frate ale mitropoliților Moldovei Sofronie și Calinic Miclescu. Apogeu al anului, apogeu al României Mari, vremea nașterii îi oferea micului cocon un caracter solar, exuberant, inflexibil. La acea vreme Călineștiul era, după amintirile sale, un rai pămîntesc, model de fermă agricolă modernă, cu unul din cele mai vechi și frumoase conace din România, restaurat în anii 1880 de bunica paternă, Alina Cantacuzino, nepoată a celebrului general conte Mavros, soră a doctorului Ion Cantacuzino și cumnată prin surorile sale cu doi prim-miniștri ai României. Nimic nu prezicea furtuna socială și geopolitică care urma să pună capăt nu numai strălucirii acelei lumi, ci chiar să ducă spre suprimarea fizică a oamenilor care o reprezentau. Naționalizarea tuturor proprietăților și pauperizarea prin reformele monetare au fost urmate de arestări. Licean, Radu Miclescu se pregătea cu cîțiva colegi să sprijine rezistența anticomunistă din munți. Din cauza unei indiscreții, grupul de elevi este arestat, trecînd prin anchetă în Calea Rahovei, apoi prin Jilava, lagărul de triaj Ghencea, lagărul de muncă forțată de la Bicaz, penitenciarele-spital de la Văcărești și Tîrgu Ocna. În lagărul de muncă de la Bicaz, în fața regimului de exterminare, refuză să mai iasă la muncă. Oricum îi stătea în față moartea, lentă sau rapidă! Îndrăzneala îi este răsplătită și pleacă spre alt penitenciar. După eliberare, își termină studiile liceale, dar i se interzice să facă studii superioare. După trei ani de respingere la proba orală a Facultății de Arhitectură, deși reușea probele scrise, i se propune să semneze un angajament de colaborare cu Securitatea. Refuză și este destinat reeducării prin munca de jos și noi perioade de detenție politică.

Cu toate acestea, supraviețuirea în închisoare se datorează unei coincidențe tulburătoare. După refuzul de a presta muncă forțată, urmat de o stare de leșin, este adus în infirmeria lagărului. Acolo îl întîmpină o doctoriță cu întrebarea de unde provine, iar el răspunde Călinești (în loc să răspundă București, ultima lui reședință de unde fusese arestat), iar doctorița îi răspunde, cu un surîs plin de subînțeles: „Eu sînt fiica părintelui Grigoraș, care v-a botezat“. Urmează un diagnostic de tuberculoză, care l-a scos în cele din urmă din universul concentraționar.

Căsătoria cu Maria-Ioana Flondor, nepoata lui Iancu cavaler de Flondor, protagonistul unirii Bucovinei cu România, deschide perspectiva emigrării, întrucît educația nemțească a familiei Flondor îi asigura Mionei încetățenirea germană. Și totuși, după ce-i plecase soția în R.F. Germania, patru ani, din 1969 pînă-n 1973, a tergiversat Republica Socialistă România eliberarea lui Radu Miclescu, proscrisul patriei proletare, din raiul comunist.

Cîteva locuri de muncă efemere la Frankfurt, în cele din urmă șomajul îl determină pe Radu Miclescu să încerce o aventură într-un depozit de mobilă veche și degradată. Cu un simț estetic ieșit din comun, identifică piese potențial valoroase, pe care le restaurează și le revinde. Așa se naște cel mai important salon de antichități din Frankfurt. Are 42 de ani, se află nel mezzo del cammin della sua vita, iar tema vieții lui devine restaurarea, mai precis reaprinderea tăciunilor din cenușă. Cele mai frumoase piese dintre cele pe care le găsește în podurile caselor vechi le păstrează pentru sine. De fapt, nu pentru sine, ci pentru Călinești!

Odată cu Legea 112/1995 se ivește șansa recuperării imobilelor naționalizate. Conacul de la Călinești este abandonat, dar regimul Iliescu încearcă repede să-l reocupe cu un azil improvizat. Radu Miclescu e mai rapid și-și ocupă conacul. Dar cui îi trebuie o ruină în ruralul uitat de istorie al nordului Moldovei, polul sărăciei și al subdezvoltării în regimul tranziției? Voință, inteligență, energie puse în slujba un proiect de neînțeles pentru autorități, ba chiar pentru prieteni.

Răspunsul vine parțial în 2005, la inaugurarea conacului restaurat. Și nu e vorba numai de restaurarea unor ziduri, ci de reamenajarea și remobilarea conacului cu puținele obiecte salvate din acesta și din casele bucureștene ale familiei sale, dar mai ales cu o colecție proprie care reproduce universul stilistic al primei jumătăți a secolului al XIX-lea, atunci cînd familia se afla la vîrful puterii. În discursul său, Radu Miclescu enumeră patru motive pentru care a readus la viață conacul de la Călinești: din dragoste pentru locul în care s-a născut, ca pe un martor al stilului de viață al celor care au condus Țările Românești medievale și au făurit România modernă, ca pe un gest de adio al boierimii, de la România recentă, motivații nobile, și una mai puțin nobilă, zice el, revanșa față de comunism. Ce înseamnă această revanșă? Un spațiu artistic unic în România, o fermă agricolă de succes, săpături arheologice cu ocazia restaurării conacului și a celor două biserici de pe raza moșiei vechi, la Călinești și la Cervicești, locuri de muncă pentru cei tineri și harnici, dar și ajutoare de hrană și medicamente pentru cei bătrîni sau săraci. În cei cincisprezece ani de la inaugurarea conacului, sute de prieteni, intelectuali, artiști, jurnaliști, oameni politici și înalte figuri bisericești i-au călcat pragul și au fost găzduiți cu un protocol din lumi uitate. Inimoasă și blîndă revanșă, nu? Radu Miclescu lucra la mai mult decît restaurarea unor ziduri.

Dar în discursul său inaugural mai figurau trei noțiuni-cheie: „praful și pulberea“, „reînviere efemeră“, „umilințe indescriptibile“. Cît de efemeră va fi reînvierea conacului de la Călinești? În memoriile deocamdată manuscrise, printre primele lui amintiri figurează o imagine a învierii lui Lazăr, pe care a văzut-o într-o Biblie ilustrată pentru copii și l-a impresionat. Nedumerit se întreba: „De ce a înviat Lazăr? La ce bun?“. Iisus răspunde acestei întrebări, cînd i se anunță boala lui Lazăr, dar El nu se grăbește să-l vindece: „Această boală nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să-și arate slava“ (Ioan 11, 4).

Izgonit din paradisul copilăriei sale, Radu Miclescu a căutat toată viața să-l restaureze. Că a făcut-o, cu o tenacitate surprinzătoare și într-o formă care smulge un sunet de admirație oricărui vizitator, rămîne în imanent, de ce a făcut-o ne trimite spre transcendent. Adormind în camera în care s-a născut, prohodindu-se în camera în care s-a botezat, așezîndu-se lîngă strămoșii săi din veac, Radu Miclescu mărturisește că multe se arată celui ce va răbda pînă la capăt. Dar ce i s-a arătat lui Radu Miclescu? În restaurarea sa minuțioasă, Radu Miclescu căuta o urmă, un semn, o poartă, un Gramofon care să-l ducă înapoi acolo unde îl chema acel dor mistuitor.

Rămași în imanent, noi atît am văzut, că, la echinoxul de toamnă, în zodia Balanței, așezat lăuntric în echilibru, pregătit cu merindele duhovnicești, și-a luat dezlegare de la mitropolitul Moldovei pentru a reîncăleca pe Gramofon înaripat.