Părintele Croitoru, din eparhia Dunării de Jos, a devenit celebru taman cînd se aștepta mai puțin: după ce a fost pus pe net un video unde spunea, la microfon, că diaspora e o pleavă, formată din cei care n-au rădăcini și nu simt românește. Sfinția sa preia teza bătrînei Securități, în ochii căreia orice român evadat din raiul comunist era un trădător. Evident că, odată îmbrăcat în reverenda preoțească, un asemenea discurs sună ca naiba! Creștinismul e religia iubirii, nu a categorisirii infamante, a comuniunii și nicidecum a dezbinării voite. Mulți preoți gîndesc însă precum Părintele Croitoru, din fericire nu toți. De ce? Pentru că au preluat șablonul național-comunist. În anii ceaușismului, BOR era folosită de PCR pentru a i justifica politica, atît în țară, dinaintea „maselor largi populare“, cît și pe la reuniuni ecumenice occidentale. Numeroși clerici educați în acea perioadă au căpătat reflexul de a privi ortodoxia ca pe o anexă a partidului-stat: sfinți români, taine românești, folclor, triumfalism: mai mult finalism, mai puțină finețe teologică… Nu mîntuirea oamenilor, ca persoane, părea să fie prioritară, cît „mîntuirea neamului“, ca entitate colectivă predestinată mesianic. Punem astfel degetul pe o erezie condamnată de însăși comuniunea panortodoxă: filetismul, sau idolatrizarea unei etnii, la fel de paralelă cu dreapta credință ca orice altă variantă de „chip cioplit“. Promotorii acestui etnocentrism sînt epigonii derivei legionare din anii ’30 ai veacului trecut, care le-a oferit comuniștilor un bun prilej de continuitate „dialectică“. Ei au ca aliat inerția acestei mentalități diforme, dovedindu-se cu mare seninătate străini de ethos-ul postmodern și de așteptările societății contemporane. Ideologia național-comunistă, reciclată sub haina unui pietism formal, reprezintă, după mine, un drum pastoral înfundat. În acest fel, BOR se desparte nu doar de spiritul vremii, ci și de tînăra generație, care-l exprimă tendențial. Se desparte și de propria ei istorie reală, de educatoare a unui popor asuprit, rural, în vremurile dificile ale emancipării noastre naționale. Degeaba au lucrat nenumărați ierarhi din veacurile trecute pentru ridicarea culturală a românilor, prin mecenat, cărți și predici edificatoare, printr-o artă de bună calitate și prin lupta cu superstițiile de substrat păgîn, dacă mulți dintre urmașii lor actuali rămîn incapabili să se distanțeze de pervertirea fitetistă a ortodoxiei. Filetismul vine la pachet cu toate aberațiile protocroniste, hrănind toxic xenofobia și izolaționismul eurosceptic, ca și antioccidentalismul dughinist. Nu există o cale mai directă spre adîncirea complexelor noastre de inferioritate, sub masca autosuficienței vanitoase! A te declara mereu altfel, adică intrinsec superior, cel puțin sub raport moral, prezintă integrarea în UE și NATO nu ca pe o legitimă revenire a românilor în aria civilizației euro-americane, ci ca pe un accident nefast. E totuna cu a face apologia nostalgică a Cortinei de Fier!

Ierarhia noastră eclezială știe, de fapt, că și-a restaurat patrimoniul cu bani europeni, că își formează elita teologică în universități occidentale și că reprezintă singurul caz de ortodoxie latină, strîmtorată de un context confesional greco-slav. Pînă și clopotele noii catedrale patriahale sînt operă de metalurgie austriacă… BOR – dimpreună cu țara de la granița UE și NATO pe care o păstorește – se remarcă prin această singularitate, care nu trebuie să devină prilej de solitudine orgolioasă, ci pîrghie de coeziune, într-o Uniune Europeană felurit divizată. Urmîndu-și credincioșii în migrația lor spre Apus, BOR are deja o ramură occidentală, organizată canonic în sute de parohii din diaspora românească. Nu idealizez diaspora, tocmai pentru că o cunosc direct: e și ea o secțiune în comunitatea românească de acasă, cu bunele și relele sale. O fidelă oglindă a diversității noastre dinamice, într-un secol complicat și deocamdată îndurător. I-am întîlnit pe episcopii noștri din aceste noi eparhii: după stilul lor flexibil, simplu și realist ar trebui să remodelăm tiparul intern de pastorație și comunicare socială, nu după cel al bietului părinte Croitoru, de la Galați. 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.