Providența a făcut să-l întîlnesc la Napoli în 2007. Trecuse de optzeci de ani, dar își păstrase agilitatea și silueta zveltă, însoțind intrările și ieșirile din sălile de conferințe cu zîmbetul său inconfundabil și privirea iscoditoare. A asistat la micul meu exercițiu hermeneutic despre „sufletul Europei“ – temă aflată deja la amurg, dar despre a cărei absență Jacques Delors spunea că va reduce UE la „visul de vară al unui contabil“ –, m-a așteptat la ieșire și mi-a luat mîinile în mîinile sale arborescente, spunîndu-mi că-i amintesc de cineva cunoscut și că avem de vorbit. Cu gesturi de o grație aproape imperceptibilă mi-a făcut rost de un loc la masa rezervată invitaților de seamă ai conferinței și am început să vorbim ca și cum ne-am fi revăzut după o scurtă vacanță. Eram uluit – îmi amintesc și acum senzația care mă însoțea – de ușurința, încrederea și noblețea cu care m-a preluat și mi-a deschis atunci o poartă pe care aveam să pășesc peste cîțiva ani. La final, mi-a dăruit cartea cea mai faimoasă pe care o publicase, cu titlu provocator, un fel de caleidoscop biografic între Marsilia, al cărei arhiepiscop fusese (1970-1984), și zările pe care le străbătuse ca trimis special al Papei Ioan Paul al II-lea: J’avance comme un âne… Petits clins d’œil au Ciel et à la Terre.

Roger Etchegaray era vicedecanul Colegiului cardinalilor. Fusese primul președinte al Conferințelor episcopale europene (1971-1979), primise cardinalatul în 1979, la primul consistoriu din pontificatul lui Ioan Paul al II-lea, și din 1985 condusese mai multe organisme ale Sfîntului Scaun cu impact global. Dar înainte de toate era cel care îndeplinise misiuni diplomatico-spirituale dintre cele mai delicate: China, Vietnam, Rwanda, Irak, Cuba, Rusia. Spontaneitatea, o viguroasă prezență spirituală, o anume candoare care nu se atenuase cu vîrsta, o capacitate naturală de a-l asculta pe celălalt, inspirînd încredere și dizolvînd tensiunile, toate acestea și multe alte calități făcuseră din cardinalul Etchegaray „omul misiunilor imposibile“, creatorul de punți, vocea Papei acolo unde Papa nu avea cum să fie prezent și nici diplomația oficială nu putea pătrunde.

Era întruparea unei fraternități franciscane care nu avea nimic sincretic. Chemarea sa fusese aceea de a-i cunoaște pe ceilalți, de alte confesiuni, religii, opinii, gusturi, ca pe niște frați, și de a le transmite că întîlnirea este posibilă. În prim plan la Assisi în 1986, ca și la marele Jubileu din 2000, al cărui comitet l-a prezidat, avea în mod cert intuiția marilor deschideri profetice, patosul, curajul deciziilor de anvergură și, în același timp, conștiința că este doar un instrument în țesătura infinit complicată a Providenței. Așa mi s-a și prezentat cînd am avut șansa de a-l cunoaște și, apoi, de a-l revedea la Roma, ca în cartea pe care mi-a dăruit-o și pe care o răsfoiesc acum, scriind aceste rînduri în memoria sa: „Înaintez ca asinul din Ierusalim din care Mesia a făcut într-o zi de Florii un cal regal și pacific. Nu știu mare lucru, dar știu că-l port pe Hristos în spate și asta mă face să fiu mai mîndru decît faptul că sînt basc. Îl port, dar El este cel care mă conduce!“. Era la fel de viu, de dezinvolt și de plin de umor în conversație și în scris, cînd povestea primele incursiuni în China sau cînd adresa scrisori lui Adam, profetului Ilie, lui Iuda sau chiar o scurtă misivă către sine însuși; cînd își amintea cum fusese oprit de doi polițiști care i-au atras atenția că purta același nume cu al unui… cardinal, dar realizînd apoi că era tocmai înaltul personaj, i-au cerut îngăduința să-i ofere o bere („Un cardinal c’est ­rare, on le déguste!“), sau cînd îl evoca pe Vincent „le ­coiffeur“ din Marsilia.

Dar, mai presus de toate, Roger Etchegaray avea o inimă mare, în care știa că nu au ce căuta violența, disprețul, nedreptatea. Doar așa putea scrie poemele-rugăciuni care îi scandează cărțile – confesiunea cea mai intimă și chintesența lirismului său profetic. Spre sfîrșitul vieții, acest călător-poet, brav slujitor al Bisericii sale, în loc să-și ofere o glorioasă postumitate romană, a ales să-și regăsească rădăcinile, la Espelette, în dieceza Bayonne, astfel ca, pe 4 septembrie, locul nașterii de aici să devină și cel al nașterii de sus: petits clins d’œil au Ciel et à la Terre.