O carte ca Eros și agape, scrisă de Anders Nygren pe la mijlocul anilor ’30, nu are cum să te lase indiferent. Este adevărat că face parte din bibliografia fundamentală a temei și că a generat o serie de lucrări care ajung să-i răstoarne, cel puțin parțial, tezele, dar nu aceasta este principala sa forță (deși îi compune profilul inconturnabil). Irezistibil este mai degrabă portretul pe care îl face iubirii-agape, după modelul imnic din 1 Corinteni 13: iubirea ca pură dăruire de sine pînă la moarte – „calea lui Dumnezeu spre om“, spontană, necondiționată, lipsită de motivație. La întrebarea „Ce aduce nou creștinismul?“, Nygren răspunde fără ezitare: agape, iubire-jertfă, în care prioritatea absolută în relația cu omul îi revine lui Dumnezeu.

Dacă în iudaism această relație este exprimată de lege (nomos), iar în cultura religioasă elenistică de eros – dorință care tinde spre Dumnezeu ca spre împlinirea supremă –, creștinismul instaurează prin agape o asimetrie radicală, întrucît iubirea lui Dumnezeu nu poate fi atinsă prin nici un efort al omului și nici nu se adresează acestuia pentru că este „demn de iubire“. Dimpotrivă, agape se oferă și celor care sînt nevrednici de ea, incapabili chiar să o dorească, făcîndu-i prin însăși această dăruire de sine „vase“ ale sale. În antiteza completă pe care o construiește în prima parte a cărții, Nygren contrapune „suveranității față de obiectul său“ a iubirii-agape, care „creează valoarea“ acestuia prin faptul că-l iubește, dependența eros-ului de „frumusețea și valoarea“ a ceea ce constituie ținta sa. Astfel, din moment ce eros-ul este doar această aspirație umană spre ceva mai înalt ca spre binele său cel mai propriu, atunci Dumnezeu se manifestă ca agape sau, potrivit textului ioaneic, „este agape“.

Din această perspectivă, istoria creștinismului ar fi o continuă tensiune între cele două „motive“, după cum le numește Nygren, dintre care eros-ul, provenit din cultura elenistică, are tendința permanentă de a altera sensul încapsulat în agape. Dacă, de pildă, Irineu al Lyonului este, în odiseea scrisă de Nygren, un erou al iubirii-agape, Atanasie al Alexandriei ilustrează, în opera sa, lupta celor două „motive“, iar Augustin realizează sinteza care va marca viziunea spirituală occidentală, topind cele două tipuri de iubire în conceptul de caritas. În fine, după o îndelungată înstrăinare de înțelesurile originare și cedare în fața fascinației naturale a eros-ului ceresc din viziunea neoplatonică, are loc o restaurare a purității iubirii-agape odată cu reforma luterană centrată pe teologia Crucii, întrucît, după cum subliniază Nygren, „doar pe Cruce îl găsim pe Dumnezeu“, „Iubire pură“ și „abisul Iubirii“.

Este limpede că această carte despre metamorfozele iubirii creștine nu avea cum să fie o istorie printre altele. Deși puternic ancorată confesional, fiind scrisă de un teolog evanghelic, care a și fost, pentru o vreme, episcop de Lund, ea nu s-a vrut doar o lectură de acest tip, ci a dorit să răspundă unei întrebări transversale: ce înțelegem cînd spunem, în calitate de creștini, că „Dumnezeu este iubire“? Nu e mai puțin adevărat că întreaga sa reconstrucție, deopotrivă filosofică și teologică, urmează – și are limitele – erudiției filologico-istorice germane de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, mai cu seamă a celei care vedea în devenirea creștinismului antic o progresivă „elenizare“ și, prin urmare, alterare a sensurilor inițiale ale credinței. Pe de altă parte, în afara cîtorva aluzii, Răsăritul post-patristic este mai curînd absent din grandioasa luptă a celor două „motive“. Însă privirii lui Nygren nu-i lipsește onestitatea cercetării atunci cînd, tratîndu-i pe scolastici, și mai cu seamă pe Toma, nu proiectează polemica dintre evanghelici și catolici asupra raportului dintre natură și har, deși întregul volum este, în cele din urmă, despre această temă fundamentală. Dincolo de miza ei teologică internă și de detaliile istorice, cartea pe care o putem citi astăzi în românește grație profesorului Wilhelm Tauwinkl și Editurii Humanitas, ne oferă, așa cum spunea inspirat C.S. Lewis, un prețios „instrument de gîndire“ și o intrare sigură în marea dezbatere despre înțelesul iubirii în creștinism. Un prim pas ar fi concentrarea asupra conjuncției „și“ din titlu.