Marie-Claude Blais, Marcel Gauchet și Dominique Ottavi, doi specialiști în științele educației și un renumit filosof, autorul faimoasei interpretări a fenomenului „ieșirii din religie“, au publicat de-a lungul mai multor ani o trilogie dedicată crizei educației contemporane: Conditions de l’éducation (2008), Pour une philosophie politique de l’éducation (2013) și Transmettre, apprendre (2014). Ultimul dintre volume a apărut de curînd în traducerea scriitoarei Doina Jela la Editura Spandugino, cu titlul A transmite, a învăța, într-o colecție ce își propune să ilustreze problematica transmiterii în diversitatea sa caleidoscopică: de la sensurile tradiției la marile teme ale educației. Cu această carte se intră în miezul unei dezbateri contemporane care nu-i privește doar pe specialiștii în pedagogie, ci se referă la condițiile formării într-o societate radical transformată de revoluția digitală. Nu este vorba despre lamentări nostalgice pe ruinele unei culturi de mult apuse, ci de o analiză a unui proces definitoriu pentru modernitate care a condus la impasul actual al educației.

Autorii descriu trecerea de la o „societate a tradiției“ la o „societate a cunoașterii“, adică de la un sistem social bazat pe transmiterea unui conținut la unul care are în centrul său învățarea, relația dintre individ și cunoaștere. Această mutație s-a accelerat în contextul social deschis în anii ’70, ajungînd, pe fundalul unui individualism radical, la o accentuare exclusivă a rolului subiectului cunoscător și a abilităților sale, în paralel cu discreditarea și eliminarea a ceea ce însemna transmiterea și, implicit, modul de a fi al tradiției. În psihologie și pedagogie avem de-a face cu impactul decisiv al perspectivei evoluționiste asupra hominizării „ca fenomen biologic și adaptativ“ și totodată cu instaurarea fără drept de apel a cunoașterii științifice ca unic model al formării. Or, eroarea pe care autorii o identifică, pornind de la considerațiile teoreticianului canadian al educației Kieran Egan, constă, pe de o parte, în unilateralitatea metodologică (respingerea totală a virtuților transmiterii în favoarea cunoașterii individuale) și, pe de altă parte, în confuzia perpetuată între a învăța și a cunoaște.

Pedagogii moderni, în descendența lui Piaget, a cărui operă este analizată în comparație cu perspectiva socio-culturală a lui Lev Vîgoțki, pornesc invariabil de la modelul cunoașterii științifice pe care îl aplică formării copilului. Or, între cunoaștere și învățare este o diferență esențială. Copilul care învață să citească, să stabilească raporturile dintre foneme și semne sau cel care intră pentru prima dată în universul cifrelor nu face un act de cunoaștere științifică, ci pătrunde într-un orizont de sens, intră în „labirintul de semnificații“, adică într-o lume culturală în care, pentru orientare, este nevoie de transmitere și, prin urmare, de călăuze și mediatori. Cu alte cuvinte, eroarea pedagogiei moderne este aplicarea unui model care, de fapt, este propriu savanților, actele fundamentale ale învățării – scrisul, cititul, socotitul – ținînd de cu totul alt registru decît cel al cunoașterii științifice: a învăța înseamnă, întîi de toate, a folosi limbajul și resursele sale.

Cartea este o analiză a concepțiilor dominante și din ce în ce mai radicale din zona educației din perspectiva unei „fenomenologii a învățării“ și a unei pedagogii culturale. Pentru ca școala, cadrul prin excelență al formării, să iasă din impasul actual și din falsele panacee propuse de „cultura ecranelor“ – cu beneficii de cunoaștere indiscutabile –, trebuie, potrivit autorilor, să fie depășite ambele unilateralisme istorice: cel al conținutului transmis, indiferent la receptori, și cel al individului concentrat solitar pe actul cunoașterii; trebuie, cu alte cuvinte, reintegrate beneficiile transmiterii respinse odată cu „societatea tradiției“. Perspectiva autorilor este cea a unor moderni lucizi, convinși de necesitatea antropologică a medierii personale în procesul formării, de unde și paginile de o convingătoare elocvență despre relația dintre maestru și discipol și pledoaria pentru inconturabila dimensiune existențială a cunoașterii. O carte despre sensul veritabil al școlii, în care înțelepciunea trecutului poate hrăni libertatea viitorului.