În comunicarea publică din ultimele luni se îngînă un laitmotiv: nimic nu va mai fi ca înainte, totul se va schimba, totul trebuie să se schimbe, aici și acum se ating trecutul și viitorul omenirii, dar mai ales se despart definitiv. Cumpăna apelor, locul misterios al muntelui de unde apele o iau în direcții diferite, ne trimite cu gîndul la această despărțire, visată de unii (autorii de science-fiction), proiectată de alții, acceptată cu inocență de majoritate, temută de o minoritate, anticipată în adevărata ei semnificație de o mînă de oameni. Marea cumpănă a apelor devine vizibilă. Războiul se poartă prin cuvinte și imagini în mințile oamenilor. Tot ceea ce se întîmplă, inclusiv răul, distrugerea, e spre binele nostru, în viziunea unora dintre gînditorii contemporani: „schöpferische Zerstörung” (distrugere creatoare), idee fundamentală a marxismului, citată însă după economistul austriac Josef Schumpeter, poate fi adăugată la laitmotiv. Tot ceea ce se întîmplă e pentru a salva omul? Pentru a salva omenirea! A o salva de la autodistrugere. În mod curios, omul și omenirea sînt în opoziție. Nu este oare mai bine să moară un om pentru popor decît să piară tot poporul? Vrem cu toții viața! Dar ce fel de viață?

Psihologul Mircea Miclea comentează criza socială provocată de pandemia virală numind-o un efect al „religiei siguranței”, adică al nevoii omului contemporan de a fi ferit de orice risc, de i se garanta un trai confortabil, liniștit, din care neprevăzutul să fi fost eliminat. Trăim în epoca în care asigurările de tot felul culminează cu asigurarea de viață! Nevoia omului trupesc de a fi despăgubit, măcar în beneficiul urmașilor, pentru propria-i moarte. De la celebrul Discours de la servitude volontaire al lui Étienne de La Boétie nu încetăm a ne lăsa surprinși de disponibilitatea oamenilor liberi și îndestulați de a fi tratați ca niște copii și de a răspunde prin conformism și spirit de turmă în fața oricărei amenințării aparente la adresa confortului lor psihologico-material. Frica de moarte, moarte a trupului, este personajul principal și al acestei crize.

Actuala criză socială și politică, pe care comunicarea mediatică majoritară o numește o epidemie/pandemie virală, confruntă creștinii practicanți cu probleme de conștiință presante. Puși în fața obligației de a renunța la cultul public pe care îl aduceau în această perioadă Dumnezeului lor, mulți se întreabă dacă nu cumva se află în fața unei noi forme de persecuție și dacă nu a venit din nou vremea să-și mărturisească în mod curajos credința prin împotrivire la regulile de carantină care îi împiedică să se adune la rugăciune. Răspunsul nu este însă de la sine înțeles, întrucît carantina privește deocamdată o anumită formă de cult, iar oportunitatea împotrivirii depinde de o motivație interioară puternică. Atfel spus, răspunsul variază la aceeași persoană în timp, dar mai ales de la o persoană la alta.

Un observator neutru poate reține cel puțin că printre efectele crizei pandemice se numără și o reducere a libertății de cult a creștinilor, în mod special a Bisericilor istorice din estul și vestul Europei, al căror cult este în mod inevitabil mai vizibil prin faptul că se desfășoară în mari edificii publice, monumente istorice sau clădiri semnificative pentru peisajul urban. A produs o impresie puternică imaginea papei Francisc celebrînd solitar, cu bazilica și piața San Pietro goale. În multe țări a fost interzisă participarea comunităților de credincioși la slujbele din biserici, preoții fiind lăsați să slujească cu un cîntăreț în biserici încuiate. Pînă și în Grecia au fost luate măsuri drastice de limitare a cultului. În Europa nu s-a mai serbat public Paștele anul acesta, chiar dacă unii lideri politici inspirați au anunțat în victoria împotriva coronavirusului Învierea anului 2020. Dar această speranță părea de actualitate în mai, mai puțin în noiembrie. În cîteva ocazii, preoți sau credincioși care au refuzat să se conformeze limitării cultului au fost pedepsiți cu amenzi disproporționate sau chiar dosare penale.

Pe acest fundal, creștinii au început să reflecteze asupra cauzelor și consecințelor spirituale ale acestei crize, asupra semnelor timpului. Se arată cumva al treilea călăreț al Apocalipsei, „un cal negru, iar cel care ședea pe el avea un cîntar în mînă” (Apoc., 6, 5)? Mai ales că secolul XX s-a pretat atît de bine pentru rolul celui de-al doilea călăreț, cel al războaielor mondiale și civile: „și a ieșit un alt cal, roșu ca focul, și celui ce ședea pe el i s-a dat să ia pacea de pe pămînt ca oamenii să se înjunghie între ei” (Apoc., 6, 4). Alții se întreabă dacă n-a început prigoana antihristică! Dar oare nu a fost suficient de antihristică prigoana mult mai dură împotriva creștinilor în secolul XX? Aceste întrebări zumzăie ca o melodie de fond pe mass-media de orientare creștină. Atitudinea episcopatului ortodox a variat de la o țară la alta. În Grecia s-a înregistrat o arestare a unui episcop recalcitrant, dar sinodul a acceptat măsurile dure ale guvernului, cu reacții însă tot mai defensive, dar ferme, după ce a trecut sărbătoarea pascală și ceea ce epidemiologii au numit punctul culminant al pandemiei. În Bulgaria și Serbia, bisericile au fost deschise de Paște cu condiția celebrării în aer liber cu distanță între persoane. În Georgia, patriarhul a refuzat să modifice programul și tipicul slujbelor sau ritualul împărtășirii, iar guvernul nu a insistat. După Paști, în Muntenegru s-a înregistrat un incident care a dus la reținerea unui episcop și a șapte preoți. În România, BOR a acceptat toate politicile de „carantină cultuală” impuse de stat. Episcopatul s-a pronunțat voalat prin comunicate ale purtătorului de cuvînt al Patriarhiei sau ale cancelariei Sf. Sinod. Cu o singură excepție inițială, în condiții însă care trădau mai degrabă o lipsă de coordonare a membrilor sinodului, comunicarea publică a înaltului cler a cerut credincioșilor respectarea ordonanțelor militare.

Multe voci ale cumpătării în România au avertizat că ar fi fost foarte ușor a crea o legătură între cultul pascal, în cazul în care s-ar fi oficiat cu public, și intensificarea epidemiei, mai ales că se anunța un vîrf al acesteia. Perioada pascală a trecut fără explozie a epidemiei. Legătura nefericită se poate face în sens invers: fiindcă au stat creștinii cuminți acasă nu s-a intensificat epidemia. Deci ne inserăm într-un lanț cauzal din care credinciosului i se impune să scoată din calcul pronia și mila lui Dumnezeu. Sentimentul celor care se simt stingheriți de această logică este că mecanismul victimar bate la ușă. Vorba lupului din fabula lui La Fontaine vorbind către mielul care, bînd din rîu în aval, i-ar fi tulburat lupului apa: dacă nu anul acesta, atunci anul trecut sau dacă nu tu, unul dintre ai tăi, cu siguranță, mi-ați tulburat apa. Masa înnebunită de frică are nevoie de un vinovat. Victimele nu au decît să facă un mic semn că sînt disponibile pentru a intra în rol. Pe Facebook s-a putut constata jubilația comentatorilor cînd cîte unul se plîngea că a fost amendat excesiv și nedrept. Aprehensiunea acestui pericol scoate definitiv la lumină ceea ce era perceptibil de multă vreme: creștinii sînt o minoritate inhibată și timorată în întreaga Europă, deopotrivă și în România, chiar dacă se construiește o catedrală a Mîntuirii Neamului. De asemenea, ceea ce anticipase încă Vladimir Soloviov în inspirata sa Povestire despre Antihrist devine realitate: bisericile cu cultul lor se transformă în muzee, virtuale prin această circumstanță epidemică, în care se petrece un performance religios, considerat „patrimoniu imaterial”, la care cine vrea privește prin vitrina Internetului. Cultul aseptizat și reglementat de către epidemiologi este noua formulă legală de creștinism.

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.