Ideea ortodoxă se ilustrează și prin atașamentul față de eclesiologia fixată sub patriarhii isihaști din secolul al XIV-lea. Organizarea Bisericii ortodoxe, așa cum s-a conturat ea în secolul al XIV-lea, presupunea existența unui patriarh ecumenic, al cărui sediu era în principiu la Constantinopol, dar care funcționase timp de aproape șase decenii în secolul al XIII-lea la Niceea. Acest patriarh se bucura de autoritate morală și spirituală în fața confraților săi patriarhali din Orient (Alexandria, Antiohia și Ierusalim). De-a lungul perioadei de conviețuire dintre Bizanț și Califatul musulman, patriarhii orientali au fost de multe ori aleși și înscăunați la Constantinopol și chiar și-au petrecut o mare parte din timp tot acolo. Este cunoscut cazul patriarhului Antiohiei Teodor Balsamon, care și-a petrecut pontificatul la Constantinopol (1185-1199) continuîndu-și marea operă de comentare a sfintelor canoane. Astfel, patriarhii orientali erau selectați cel mai adesea din sinodul sau clerul constantinopolitan. În perioada turcocrației se cunosc cazuri în care patriarhul Alexandriei a preluat conducerea interimară a tronului ecumenic sau chiar a fost ales să ocupe în cele din urmă tronul ecumenic (Meletie Pigas, Chiril Lukaris). Simbioza dintre creștinism și Imperiul Bizantin le-a adus de altfel patriarhiilor orientale numele de melkite, adică imperiale, de aceeași credință cu împăratul romanilor.

În schimb, asupra regiunii anatoliene, balcanice și est-europene patriarhul ecumenic exercita o autoritate canonică directă. Regiunea canonică a Constantinopolului fusese extinsă în diferite circumstanțe politice, dar mai ales prin prevederea din canonul 28 al sinodului de la Calcedon (451) care îi acorda patriarhului Constantinopolului autoritatea de a hirotoni episcopi în eparhiile organizate în teritorii barbare, adică în afara granițelor Imperiului Roman. Acest rol de încreștinare a barbarilor a deschis patriarhiei ecumenice o sferă de acțiune foarte importantă și potențial nelimitată. Misiunile creștine trimise printre slavii de sud și vest (în Balcani și în Moravia) inițial, apoi cu ajutorul instrumentului lingvistic al alfabetului chirilic și printre slavii orientali, au dat o nouă amploare ideii de ecumenicitate a Bisericii Constantinopolului.

Cu toate acestea, fărîmițarea politică a Imperiului Bizantin, în contextul celei de a treia și a patra cruciade, a pus în discuție și autoritatea canonică a Bisericii constantinopolitane. Prima mișcare de despărțire a fost a Bisericilor de pe teritoriile balcanice pierdute de Imperiu în favoarea unor elite locale vlahe, bulgare și sîrbești care, prin unirea bisericească cu Roma, au obținut recunoașterea autonomiei lor politice și încadrarea în ierarhia statelor europene. Este cazul statului Asăneștilor (1198), apoi al jupanatului sîrbesc (1217) și mai tîrziu al cnezatului de Halici. Însă, după refuzul patriarhului Mihail X Camateros de a-l urma pe Teodor Laskaris la Niceea, s-a pus problema continuității patriarhiei ecumenice. Alegerea unui nou patriarh în 1207 nu a întrunit susținerea tuturor mitropoliilor bizantine. Acțiunea conjugată a împăraților și patriarhilor de la Niceea a produs în cele din urmă această recunoaștere. Rezultatul era însă foarte special. Fiindcă astfel se năștea, în anii 1220-1240, o entitate ecleziastică suprastatală, iar punctul de convergență devenea patriarhul ecumenic, indiferent de sediul său actual. În același timp pornea din Muntele Athos, mai precis din mînăstirea Hilandar, inițiativa monahului athonit de origine princiară sîrbă Sava de a crea un front de solidaritate ortodoxă în fața extinderii uniatismului cruciat. Acesta a ales să se hirotonească arhiepiscop al sîrbilor de către patriarhul de la Niceea (1219), ceea ce a deschis calea reintegrării teritoriilor balcanice într-o instituție bisericească al cărei cap era patriarhul ecumenic. Sava al sîrbilor a militat apoi pentru apropierea dintre Biserica bulgară și patriarhia ecumenică, ce s-a sfîrșit prin reintegrarea celei dintîi în unitatea bisericească ortodoxă (1235).

Dar adevărata ofensivă balcanică a patriarhiei ecumenice s-a desfășurat în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, cînd au fost resorbite toate schismele, iar scaunele arhieposcopale acordate statelor slave au fost reintegrate într-o ierarhie ecleziastică mai strîns subordonată Constantinopolului. Este vorba de desființarea autocefaliei bulgărești cu sediul la Tîrnovo, după cucerirea otomană a țaratelor de la Tîrnovo și Vidin, și apoi a celei sîrbești cu sediul la Peci, după cucerirea despotatului sîrbesc.

În același efort de extindere a autorității patriarhiei ecumenice în estul Europei se înscrie și complexa istorie a mitropoliei de Kiev în secolele al XIV-lea și al XV-lea. Inițial, patriarhia ecumenică a insistat pe păstrarea unei singure unități ecleziastice purtînd numele de mitropolie a Kievului și a întregii Rusii, deși teritoriul canonic al acesteia era foarte întins și divizat între trei state diferite (Polonia, Lituania, Moscovia). Menținerea unității acestei mitropolii a fost misiunea călugărului bizantino-bulgar Ciprian Țamblac (exarh patriarhal din 1378, mitropolit de Kiev între 1381-1406). Apoi, în secolul al XV-lea, puterea lituaniană și-a obținut cu forța un mitropolit la Kiev, fiindcă cel cu titlu de Kiev rezida tot timpul la Moscova. Drept urmare, în 1448, în condițiile respingerii conciliului florentin, Moscova își alegea un mitropolit autonom, care nu mai îndeplinea și funcția de mitropolit de Kiev. Reluarea relațiilor canonice de către patriarhia ecumenică cu mitropolia înființată de facto la Moscova la sfîrșitul secolului al XV-lea, fără suprimarea mitropoliei Kievului, a însemnat recunoașterea divizării definitive, prin forța circumstanțelor, a celor două jumătăți ale fostei mitropolii a Kievului și a întregii Rusii pentru a căror unitate se bătuseră cu un secol mai înainte. Dar scopul era exact același, păstrarea unității și a unui sistem ierahic al Bisericii ortodoxe cu vîrful piramidei reprezentat de patriarhul ecumenic.

Dacă privim pe termen lung această politică de păstrare a unității ortodoxe, putem socoti o excepție acordarea autocefaliei de rang patriarhal Moscovei în 1589. Este, de fapt, un accident istoric datorat pe de o parte încercării puterii otomane de a restrînge sfera de putere a patriarhiei ecumenice și crizei economice prin care a trecut aceasta în anii 1580, iar pe de altă parte contextului moscovit care a impus patriarhului Ieremia II această ieșire din călătoria pe care o întreprinsese la Moscova pentru a cerceta dacă e posibil să mute sediul patriarhiei ecumenice la Moscova. Însuși faptul că patriarhia Moscovei nu a rezistat decît o sută și ceva de ani, fiind desființată din interior, indică într-un fel caracterul său hibrid. În noua concepție despre Biserică și stat, acestea nu-și puteau avea sediul autorității în același loc. Abia după dispariția Imperiului Rus a putut reapărea patriarhia de Moscova.

În această privință, Țările Române ilustrează fidelitatea absolută față de ideea ortodoxă: unitate înainte de toate. Mitropoliile românești nu numai că nu au aspirat la autonomie, ci au fost, dimpotrivă, stîlpii economici și politici ai patriarhiei ecumenice. Fidelitatea aceasta s-a extins pînă la formarea statului național român. Prețul acestei fidelități a clerului ortodox din Țara Românească și Moldova față de Constantinopol a fost o politică de secularizare dură din partea statului român, care a dus, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aproape la eradicarea monahismului. Singurele manifestări de ambiție dincolo de locul tradițional al mitropoliilor românești le regăsim fie în plan instituțional la un Gheorghe Movilă, fie în plan personal la un Varlaam sau Veniamin Kostaki, care au nutrit speranța unei alegeri pe tronul patriarhal. Dar pînă și aceste ambiții indică mai degrabă profunda întrepătrundere între patriarhia ecumenică și Țările Române.

Această fidelitate se hrănește din faptul că patriarhii ecumenici și-au făcut în Țările Române fie o a doua reședință, prin frecvența și durata vizitelor canonice, fie un loc de retragere temporară sau definitivă, după cum atestă mormintele unora dintre patriarhii orientali din mînăstirile românești. În numeroase ocazii, patriarhii restrași au activat ca sfetnici sau chiar intermediari diplomatici ai domnilor români (Chiril Lukaris, Athanasie Patelaros etc.). Astfel, Țările Române au constituit centrul în care ideea ortodoxă s-a întrupat cel mai deplin. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.