Între 7 și 9 mai 1999, Papa Ioan Paul al II-lea vizita România. Era prima sa călătorie într-o țară majoritar ortodoxă și avea să fie, la o privire retrospectivă, cea mai solară primire dintre toate pe care le-a avut, spre sfîrșitul pontificatului, în lumea ortodoxă. Începea atunci, la București, un itinerariu dorit a fi o îmbrățișare a celor două părți ale creștinismului european la trecerea dintre milenii. În pofida suferinței personale, Ioan Paul al II lea transmitea în toate locurile unde era primit, accep-tînd uneori situații delicate, îndemnul ca cei doi plămîni, răsăritean și apusean, să învețe să respire împreună. Să trecem pragul speranței! – suna titlul cărții sale dedicate mileniului ce stătea să înceapă.

Primul său pas ca pelerin în lumea ortodoxă l-a făcut, așadar, în România, dînd șansa unei relansări globale a imaginii țării noastre, devenită dintr-o dată, sub reflectoarele presei care însoțea o vizită pontificală, „o punte între Orient și Occident“, „un Bizanț latin“, spațiul unei noi „Cincizecimi spirituale“, în fine, o țară care ieșea din comunism, dar care avea potențialul și demnitatea presupuse de aspirațiile sale europene. Imaginile-efigie ale acelei vizite au avut un ecou intens și prelungit: îmbrățișarea cu Patriarhul Teoctist și binecuvîntarea comună, emoția întîlnirii cu Cardinalul Alexandru Todea, discursurile pronunțate toate în românește, accentele simbolice care au marcat cele trei zile și, mai ales, strigătul participanților la slujbe: „Unitate! Unitate!“.

Apelul spontan al laicilor și îmbrățișarea cu Patriarhul, a cărei semnificație trecea dincolo de momentul și locul în care se petrecea, au fost tezaurul de speranță pe care Ioan Paul al II-lea l-a purtat cu sine, moștenirea pe care a lăsat-o în relație cu România succesorilor săi. Și iată că, după douăzeci de ani, un episcop al Romei venit de pe continentul american, care și-a luat pentru prima dată în istoria de 800 de ani a franciscanismului numele sfîntului din Assisi, își asumă misiunea de a construi o punte cu acel moment solar. Vizita are de această dată o alură mai complexă și reprezintă o completare firească, menită să reflecte maturitatea unei societăți la trei decenii de la căderea comunismului. Ea vine însă și într un context în care lumea ortodoxă este tulburată de tendințe contrare și de vechi istorii nerezolvate. Dar nu este mai puțin adevărat că nici la sfîrșitul anilor ’90 situația nu era mai încurajatoare. Oricum, într-o astfel de vizită, indiferent de numărul momentelor din program, ponderea relației cu Biserica Ortodoxă rămîne preeminentă și de lungă durată.

Francisc are, de altfel, o reală sensibilitate față de spiritualitatea ortodoxă, din care știe să facă o sursă de inspirație și discernămînt în cuvintele și faptele sale. În plus, prezența sa la București vine după o serie de întîlniri și acțiuni comune cu Patriarhul ecumenic, Patriarhul Ierusalimului, Patriarhul Moscovei sau cel al Antiohiei. Dar întîi de toate, el vine în țara celor care au fost primiți cu zecile de mii în biserici catolice din Italia și din întreaga Europă occidentală pentru a se putea ruga în propria credință și limbă. E o situație nouă, pe care istoria ultimelor douăzeci de ani a făcut-o urgentă, punînd la încercare solidaritatea „fraților separați“. Și, trebuie spus, în cele mai multe cazuri, ospitalitatea oferită diasporei ortodoxe române, mai numeroasă decît celelalte, a fost în măsură să exprime moștenirea spirituală a vizitei Papei Ioan Paul al II-lea.

Francisc va mai împlini un gest de continuitate și totodată de dreptate istorică: beatificarea la Blaj a episcopilor martiri greco-catolici, simboluri ale rezistenței anticomuniste. Mîngîierea oferită de Ioan Paul al II-lea Cardinalului Todea la București va rodi astfel în „mica Romă“, la 100 de ani de la Marea Unire, al cărei herald fusese Iuliu Hossu, predecesorul său in pectore, și în prezența Cardinalului Lucian Mureșan, el însuși martor al opresiunii și persecuțiilor.

Astfel, vizita istorică din 1999 conținea semințele-făgăduințe ale unor ulterioare întîlniri, pe care le vom vedea prin primirea Papei Francisc de către Patriarhul Daniel la Catedrala Națională, a cărei cruce inițială din Piața Unirii primise o binecuvîntare comună, precum și în celelalte momente care vor cuprinde comunitățile catolice în diversitatea lor istorică și actuală.