Statul comunist din România (1947-1989) a privit religia ca pe o rămășiță a trecutului retrograd. A supus cultele unei legislații stricte, care-i asigura controlul absolut, le-a marginalizat social, reducîndu-le la dimensiunea lor liturgică, așa cum le-a infiltrat cu agenți ai Securității și delatori sub contract, ocupîndu-se cu detenția politică și adesea lichidarea fizică a opozanților. Biserica Ortodoxă, larg majoritară, s-a trezit utilizată ca instrument de propagandă externă, prin declarații în favoarea regimului, care era preamărit și pe plan intern, de la amvon ori prin trist-faimoasele telegrame oficiale de „adeziune”. Publicațiile teologice au fost drastic restrînse și supuse cenzurii, cateheza a rămas un tabu, iar faza terminală a sistemului – suprapusă peste paranoia ultimului satrap roșu – a dus la demolarea a zeci de biserici, de care însuși complexul de pe Dealul Patriarhiei a scăpat la limită. Orice istoric al creștinismului va recunoaște că această religie a fost mai liberă în vremurile persecuțiilor imperiale din primele sale veacuri decît în captivitatea din lagărul socialist.

După 1989, național-comunismul neostalinist ilustrat de Ceaușescu a dispărut, formal, odată cu executarea acestuia. Dar nu și naționalismul, asumat de statul democratic, devenit peste noapte partenerul BOR, sprijinitorul renașterii sale materiale și beneficiarul electoral al legitimității ecleziale, treptat recuperate. Trecutul totalitar a fost uitat foarte ușor, reconcilierea „simfonică” dintre Biserică și stat a pus față în față oameni care se cunoșteau foarte bine, din vechiul regim, iar incapacitatea societății civile de a impune un proces de lustrație a făcut din continuitățile culpabile ale „democrației originale” o virtute aplaudată la unison. Firește că, fără cenzură, travaliul memorial legat de ierarhii, clericii și mirenii anticomuniști a generat o narațiune retrospectiv justificatoare, care s-a topit în matricea noului naționalism (deodată cu tendința de a evacua culpa comunismului românesc prin acuzarea unilaterală a străinilor: ocupația militară sovietică, activiști sau torționari alogeni etc.). Datorită întineririi naturale a Sf. Sinod, a clerului și a elitei laice, BOR a rezonat la imperativul integrării euro-atlantice, profitînd de fonduri structurale, de noile libertăți, de asistență guvernamentală și de o vizibilitate tot mai amplă, obținută inclusiv prin fondarea unor trusturi mediatice proprii.

O poveste fundamental tragică s-a transfigurat într-una de succes, mai ales după 2000, însă tot în aceste ultime două decenii s-au acumulat condițiile noii marginalizări a Bisericii, prin secularizarea inerentă occidentalizării, prin stilurile de viață urbane, alternative, prin concurența dintre discursul teologic și multe altele, purtătoare de valori, idei, concepte și propuneri etice autonome. Prin cultura pop, prin materialismul individualist și hedonist al societății de consum, prin presiunea pentru transparență democratică și reproducerea domestică a războiului cultural dintre progresiști și conservatori, BOR s-a regăsit în dificultate, dacă nu într-o criză pe care se străduiește, din teamă sau inerție, să nu o declare ca atare. Privatizarea sentimentului religios, incultura catehetică a nativilor digitali, expuși la justițialismul social neo-marxist, apariția unei culturi cosmopolite și nevroza colectivă legată de cronicizarea subdezvoltării (o simplă iluzie, dacă e să judecăm evoluția reală a României) sînt tot atîția factori care s-au conjugat, generînd curentul anticlericalist și respingerea tendințelor paseiste, legate de „valorile tradiționale” ale familiei, lumii rurale etc.

În noul ciclu istoric, BOR are de ales între două căi: fie acceptă o treptată irelevanță, la braț cu partidele și segmentele sociale naționaliste, eurosceptice, antioccidentale, care se refugiază într-un trecut fantasmatic, fie își asumă mult mai serios provocările modernității tîrzii, printr-o nouă apologetică axată pe dialogul pastoral cu întreaga societate și cu științele, prin legătura – măcar în numele diasporei noastre – cu Bisericile din Occident și prin ieșirea atent organizată din cutumiara ei dependență față de stat, ceea ce i-ar conferi simultan dreptul „profetic” de a-i critica fățiș eventualele politici neconforme cu învățătura lui Hristos.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.