Adam Michnik (Preţul rostirii adevărului) amintea că, în Polonia, rezistenţa anticomunistă i-a adus aproape pe unii membri ai Bisericii şi ai intelighenţiei laice. Oameni care în genere nu aveau preocupări şi stiluri de gîndire similare au descoperit că îi uneşte totuşi ceva fundamental: fidelitatea faţă de valori ale civilizaţiei europene, un umanism care poate îmbina adeziunea religioasă şi adeziunea laică. Creştini şi necreştini s-au aflat alături nu numai pentru o luptă socială, ci în hotărîrea de a nu accepta desfigurarea umanului. Unii intelectuali au privit în acea perioadă Biserica drept „un azil pentru întrebările despre valorile absolute şi adevărurile supreme, despre fundamentul moralităţii, care îşi exprimă dezacordul cu privire la statutul individului captiv“, spune Michnik.

De ce a fost aşa? Probabil pentru că Europa modernă şi concepţia ei despre societate se hrănesc deopotrivă din linia de gîndire care porneşte de la cetatea Greciei vechi şi din modelarea creştină a lumii. E adevărat că Europa s-a construit prin ieşirea de sub tutela Bisericii a unor domenii din ce în ce mai numeroase de activitate umană. Dar se recunoaşte că tocmai concepţia creştină asupra lumii a permis delimitările, că această concepţie a fost şi un important vector de modernitate. Christos însuşi distinge orientarea spre Dumnezeu de datoria faţă de Cezar. Deosebind autoritatea spirituală de domeniul puterii temporale, el dă legitimitate unui cîmp de dezvoltare laică, unde oamenii îşi vor face propriile legi. Dar, desigur, o vor face secole de-a rîndul pornind de la o concepţie creştină asupra umanului. Iar ea se întemeiază pe egala demnitate a persoanelor, pe statutul de imago Dei al fiecărui om. Priviţi de Dumnezeu, indivizii sînt egali în demnitate, în valoare umană (ceea ce nu înseamnă uniformitate a aptitudinilor, a vocaţiilor şi a realizărilor personale). Fiind priviţi de Dumnezeu care le dă o egală demnitate, oamenii îl privesc pe celălalt (sau ar trebui să îl privească) cu un ochi fratern, ca pe un alt loc unde se oglindeşte acelaşi divin ce se oglindeşte în ei înşişi.

Or, ceva din această egalitate „transcendentă“ a trecut şi în construirea societăţilor europene moderne. Faptul că indivizii sînt egali în faţa legii, faptul că pot participa toţi – prin dezbatere publică şi prin reprezentanţii lor – la elaborarea legilor constituie o îndepărtată „aplicaţie“ sau o „corespondenţă“ pe orizontala socialului a egalităţii noastre în faţa ochiului divin. Alături de considerentele „naturale“ pe care secolul Luminilor a fundamentat egalitatea, persistă fundamentarea ei polară. Dacă Bisericile creştine iau parte la democraţie ca actori devotaţi, dacă s-au împotrivit, mai ales în Apus, totalitarismelor este pentru că ele văd în fiecare individ aceeaşi valoare verticală şi, pe cale de consecinţă, îi recunosc acelaşi drept de a participa la metabolismul social, de a nu deveni jucăria unei puteri discreţionare.

Dar îndeobşte recunoaştem ca strămoş al democraţiilor moderne (autentice) mai degrabă cetatea Greciei vechi, unde, în secolul al VI-lea, puterea se laicizează. Or, chiar şi acolo Legea – ea fiind cea care înlocuieşte puterea absolută a suveranului – păstrează o autoritate de tip cvasi-religios. E drept că ea nu mai e rostită de regele inspirat, gură a divinului şi „stăpîn de adevăr“. Puterea e deţinută acum de comunitate şi legea (eunomia) exprimă armonioasa distribuire a puterii de comandă (arche) între diferitele componente ale polis-ului. Legile sînt elaborate şi puse (în scris) în mijlocul cetăţii (en meso), în centrul ei. E ceea ce reflectă spaţial noul statut al legii: nepărtinitoare, egală şi aceeaşi pentru toţi actorii sociali, ea se află mai presus de conflictele ori divergenţele grupurilor din cetate. „Am întocmit“, spune Solon, „legi egale atît pentru kakos cît şi pentru agathos, statornicind pentru fiecare o judecată dreaptă“. Jean-Pierre Vernant citează pasajul în paginile luminoase pe care le-a dedicat „Organizării cosmosului uman“ în Originile gîndirii greceşti. El adaugă: „pentru a apăra autoritatea acestei legi comune tuturor, Solon refuză tirania ce-i stătea acum la îndemînă. Cum putea lua în mîinile sale, mîinile unui singur om, acea arche care trebuia să rămînă en meso?“ Or, astfel concepută, Legea păstrează o dublă conotaţie care s-ar putea numi „religioasă“: întîi fiindcă – prin consimţămîntul tuturor – se află „mai presus“ de diversitatea conflictuală a cetăţii, apoi fiindcă îi leagă pe cetăţeni prin drepturi şi responsabilităţi comune, fiindcă face din ei un „cosmos uman“.

Societăţile democratice actuale nu mai ţintesc să realizeze un „cosmos uman“, ci să fie locuri unde se poate trăi, civilizat, împreună. Dar pentru asta e nevoie ca legea să fie statornicită ea însăşi pe căi legale. Şi noi toţi sîntem responsabili pentru autoritatea pe care trebuie să o păstreze, în societatea noastră, legea.

Or, de cîteva săptămîni, statutul legii se află, în România, într-o periculoasă derivă. 

* * *

E adevărat ce spunea de curînd Mihai- Răzvan Ungureanu la Cluj. Pentru uşurinţa cu care USL a suspendat statul de drept se face vinovată toată clasa politică românească. Ea a practicat indiferenţa faţă de societate, aroganţa, chiverniselile de partid. Parte din ea a protejat abaterea de la lege, a tolerat-o. Dar din 1990 încoace, legea a rămas totuşi un reper. Un reper fragilizat, pe care oameni politici şi asociaţii lor l-au putut călca, pe care l-a putut ocoli sau juca pe degete. Dar totuşi un reper faţă de care abaterile puteau fi judecate. Măcar ideea de lege a rămas pînă acum un dat indiscutabil, chiar dacă legea a fost de multe ori respectată aproximativ, de faţadă. Legea – la care toţi sîntem ţinuţi să ne raportăm – rămînea acea normă care dă posibilitatea unei vieţi împreună, care face o societate democratică. Ba chiar mai mult: justiţia începea să funcţioneze la vîrf. DNA şi ANI îşi fac treaba, chit că Parlamentul nu şi-a dat afară parlamentarii dovediţi incompatibili cu funcţia lor. Legea începea să devină o normă activă.

Or, în cîteva săptămîni, USL a atacat chiar ideea de lege. Riscăm să nu mai avem acest reper. Riscăm să devenim o ţară „fără de lege“. Nu mai e vorba de abuzuri faţă de lege. E vorba despre minarea ideii de lege, de legalitate. Năvala de ordonanţe de urgenţă, contradicţia lor cu decizii ale Curţii Constituţionale, restrîngerea atribuţiilor acesteia, transformarea Monitorului Oficial în megafon USL nu au creat doar haos în domeniul legii. Autoritatea legii a fost grav avariată în cîteva săptămîni, de vreme ce modificarea peste noapte a legilor şi a instituţiilor cade la bunul plac al USL.

În haosul pe care l-a creat, USL îşi închipuie că se poate comporta ca un mic demiurg al absurdului. Doamna ministru Ecaterina Andronescu dispune o anchetă (ancheta USL) în privinţa tezei de doctorat a domnului Ponta şi declară că dacă se vor găsi nereguli, măsurile pot merge pînă la desfiinţarea Şcolii doctorale. Probabil pentru ca, printr-o Ordonanţă de Urgenţă, ea să fie reînfiinţată pe noi criterii: diplomele de doctor vor fi acordate doar celor care au plagiat cel puţin 84 de pagini, iar prin magna cum laude vor fi distinşi cei ce-şi vor compune întreaga teză din împrumuturi nedeclarate. Interimarul preşedinte Antonescu afirmă ţanţoş că preşedintele Comisiei Europene nu are să dea ordine în România. Dar „lista lui Barroso“ nu e doar lista de cerinţe a Consiliului Europei, a Europei. E lista noastră de comportamente democratice. Noi vrem să trăim într-o ţară în care Constituţia să fie respectată, în care parlamentarii dovediţi incompatibili cu funcţia lor să fie îndepărtaţi din Parlament, unde să nu plouă cu OUG prin care puterea urmăreşte desfiinţarea oricărei opoziţii şi distruge pentru răfuieli politice rarele instituţii culturale de prestigiu. Lista cu care domnul Ponta s-a întors de la Bruxelles cuprinde cerinţe la care sînt chemaţi să vegheze tocmai cei care le calcă în picoare. Nu trebuia să afle de la Bruxelles care le sînt atribuţiile, care sînt regulile jocului democratic. Ar fi trebuit să le ştie de acasă, să le respecte, să le promoveze, să le apere.

USL lucrează la compromiterea ideii de lege. Riscăm să rămînem cu o parodie de legalitate. Dar în această parodie pe care a „implementat-o“ fulgerător, USL se află el însuşi prins: el însuşi a dobîndit o legalitate de carton, parodică. După cîştigarea masivă a alegerilor locale, USL avea o legitimă putere în cadrul democratic. Manevrele hrăpăreţe şi demagogice cu care a pus în pericol mecanismul democraţiei îi scad grav legitimitatea cîştigată în alegeri. 

* * *

Sîntem cu toţii responsabili pentru autoritatea pe care legea o păstrează în România. Autoritatea ei – pentru care sîntem cu toţi responsabili – e o valoare foarte veche, pe care s-a întemeiat civilizaţia noastră, pe care, astăzi, se întemeiază viaţa noastră cuviincioasă împreună. Avem datoria să cerem clasei politice să nu mineze această autoritate.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cele mai recente cărţi publicate sînt Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Polirom, 2011.