„Pămîntul dreptății“ ca societate formată din adeziuni libere și totale la idealul autolimitării este forma ideală și scopul primelor comunități creștine. Ele presupun în primul rînd un abandon total în mîinile unui lider charismatic, în limbaj sociologic, al unui purtător de grijă (episkopos) inspirat de Duhul Sfînt în limbajul propriu al acestor comunități (ekklesiai). În aceste comunități nu este necesară fățărnicia sau dubla măsură, de fapt, nu este acceptabilă, fiindcă cîștigul pe care îl oferă aceste societăți este propriu-zis cel al autolimitării. Relatarea despre Anania și Safira din Faptele Apostolilor ilustrează acest aspect (Faptele Apostolilor 5, 1-11). Cei doi vor să adere la comunitatea condusă de Apostolul Petru în Ierusalim după Pogorîrea Duhului Sfînt și pretind că își aduc prinos prețul unei proprietăți vîndute pentru aceasta, însă decid să tăinuiască prețul real obținut, pentru a‑și rezerva o parte din el. Comunitatea aceasta ierusalimiteană duce o viață de obște după modelul format de Iisus și ucenicii săi, adică o comunitate dedicată propovăduirii Împărăției cerurilor, în care toate bunurile sînt în comun, iar resursa pentru viața cotidiană și pentru susținerea acțiunii de evanghelizare este gestionată de una sau mai multe persoane dedicate acestei activități. Donația lui Anania și a Safirei către Sfîntul Petru se face pentru a împlini acest scop comunitar. Este cu atît mai surprinzătoare jumătatea de măsură cu care operează. De altfel, iraționalitatea gestului este pusă în lumină chiar de apostrofa Apostolului: „Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfînt şi să doseşti din preţul ţarinei? Oare, păstrînd-o, nu-ţi rămînea ţie, şi vîndută nu era în stăpînirea ta? Pentru ce ai pus în inima ta lucrul acesta? N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu. Iar Anania, auzind aceste cuvinte, a căzut şi a murit.“ (Faptele Apostolilor 5, 1-11)

Moartea subită a lui Anania și apoi a Safirei, care îl minte în față pe Apostol, este șocul psihic în fața puterii Duhului de a vedea tainele inimii, dar este și o metaforă a precarității și iraționalității oricărei măsuri de prudență financiară de acest fel. Momentul terminus al utilității acestei prudențe poate fi chiar clipa următoare. Banii, atît cei dăruiți, cît și cei tăinuiți, își pierd orice relevanță, atîta timp cît adeziunea celor doi la societatea autolimitării nu a fost operantă. Aici cazul e mai dramatic fiindcă eșecul autolimitării (renunțare, înfrînare) se dublează și de înșelăciune în măsura în care cei doi urmau să se bucure de efortul de solidaritate al întregii comunități. De altfel, comunitatea este cea care îi îngroapă. Problema autolimitării revine sistematic în parabolele hristice, fie în cele despre bogăție ca impediment al adeziunii la împărăția cerurilor, fie în cele despre calea către viața veșnică.

Condamnarea radicală a acumulării pe care o descoperim în parabole precum cea a bogatului căruia i-a rodit țarina, în care moartea împiedică ocazia de a fructifica în plăceri acumularea, se modulează și se precizează în parabole ca aceea despre tînărul bogat: „Şi, iată, venind un tînăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decît numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvîrşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strîmb; Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Zis-a lui tînărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? Iisus i-a zis: Dacă vrei să fii desăvîrşit, ­du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. Ci, auzind cuvîntul acesta, tînărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii.“ (Matei 19, 16-22)

Lepădarea de proprietate sau avere în orice formă, și deci de gestiunea ei, este tocmai începutul acelui proces al autolimitării. Chestiunea este centrală în propovăduirea lui Hristos și nu este doar un opțional cum pare în această parabolă. De altfel, neputința de a înțelege ultimul îndemn produce despărțirea, tînărul pleacă întristat. El este nemulțumit de răspunsul pe care îl primește și îl putem suspecta că venise să primească o confirmare a bunei sale așezări spirituale. În sine demersul lui era greșit, căci el venea să adauge prestigiu spiritual la averea sa.

Imperativul autolimitării nu este numai individual, ci se întoarce ca o plusvaloare asupra comunității. Este cheia spirituală a conviețuirii pașnice. Autolimitarea este cea care oprește dinamica coliziunii între indivizi. Ceea ce hrănește această dinamică este obiectivul de realizat pe care îl reprezintă termenul de comparație cel mai apropiat. Cu fantastică introspecție psihologică, un monah din pateric constată: „Mă înduplecă dracii să fiu cu cel care este deasupra mea și să disprețuiesc pe cel care este mai jos decît mine“. Această dorință a monahului „de a fi cu cel mai mare“ este mugurele dorinței de a fi ca, și, în cele din urmă, de a fi în locul celui mai mare, adică spirala invidiei. Răspunsul este cel al avei Marcu de la hipodromul din Alexandria, cel care și-a părăsit chilia pentru a trăi cu cerșetorii de la hipodrom. Exemplele extreme pun în lumină obiectul efortului spiritual. Inspirația inițială a anahoretismului ține de acest efort de a se desprinde nu atît de confortul fizic al universului locuit, cît de confortul psihic al societății. Pentru a lupta cu dorința din sine, monahul se desparte de lume ca sălaș al dorințelor. Intuiția pare corectă, în lipsa termenului de comparație se stinge dorința. Anatol France, în romanul său filozofic Thais, îl pune pe Pafnutie să dezmintă această mișcare psihologică. Amintirea lumii îl scoate din pustie, după care începe să-și îmbrace în false argumente această cădere inițială. Toate eforturile spirituale se prăbușesc măcinate de spirala dorinței.

Privind totuși prin prisma surselor antice și medievale (Patericul* și toată literatura monastică ce i-a urmat) spre universul comunităților monastice putem descoperi în ele o continuare a efortului inițiat de apostoli de a fonda comunități ale autolimitării.

* Țin să menționez ca pe un eveniment editorial excepțional apariția Patericului sistematic, în traducerea pr. Constantin Coman, la Editura Bizantină, 2016.

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.