Ce a mai rămas din Dumnezeu şi din oameni, în primul deceniu al secolului XXI? Conflictul iraţional între două idealuri teocratice. Mii de victime omeneşti, sacrificate în numele unui ideal politic abstract, uşor convertibil în ideal politic absurd. Cruzime, ură, nesiguranţă, orbire, distrugeri apocaliptice, răzbunare, rătăcirea fiinţelor adamice pe căile iluzorii ale patimilor lumeşti. Lipsă de înţelegere, nevoie cronică, neîmplinită, nemîntuită, de înţelegere, iubire şi pace. Deşertăciune marţială, orgolii imperiale, insanitate prea-omenească, opulenţă, indiferenţă, mizerie, inocenţa neconvingătoare a substituirii lui "a fi" prin "a avea". Bunul Dumnezeu abrahamic S-a ocultat, se pare, în infinitul îndepărtării celeste, într-un cer inaccesibil, unde strigătele de suferinţă, rugăciunile şi miresmele liturgice nu mai ajung, în timp ce tronul Său a fost uzurpat de Demiurgul cel rău, cuprins de furia-nebunia-beţia trupurilor sfîşiate.Desigur, preocupaţi de chivernisirea conturilor de milioane de dolari, de curtarea femeilor frumoase, eternele preotese-curtezane ale spaţiului politic, de administrarea vilelor şi jeep-urilor, cu sîngele infestat de drogul oligarhic şi sufletul invadat de demonii puterilor lumeşti, oamenii politici nu vor avea niciodată răgazul de a-l citi pe Sayyidi Abu Abdallah Ibn 'Abbad din Ronda (1332-1390)1 şi a rememora adevărurile simple, profunde, atemporale, care definesc situarea omului între limitele efemere ale timpului istoric, în raport cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni. Vom arunca dinaintea politicienilor, cu magnanimitate bibliofilă, cîteva din nestematele nepreţuite ale înţelepciunii Sufi...Faţă de întregul absolut, omniprezent şi omnipotent, al Fiinţei Divine, fiinţa omenească se defineşte prin conştientizarea propriei aneantizări. O corespondenţă de ordin teologic există, încă din momentul plămădirii omului din ţărînă şi Duh, între atributele Stăpînului teocratic şi atributele slujitorilor umani: "A fi supus faţă de titlurile Sale de Stăpîn înseamnă să vezi, în propria ta existenţă şi în tot ce face parte din ea, ceva ce nu este al tău şi nu este de la tine, ci îţi este doar împrumutat. Prin urmare, acest lucru înseamnă să-ţi vezi fiinţa ca dar al Fiinţei Sale, subzistenţa ta ca dar al Subzistenţei Sale, forţa ta ca dar al Forţei Sale, puterea ta ca dar al Puterii Sale, iar bogăţia ta ca dar al bogăţiei Sale. Acest lucru nu este posibil decît prin afirmarea titlurilor tale de slujitor, neantul, nimicnicia, umilinţa şi neputinţa."2În consecinţă, orice acţiune prin care fiinţa omenească ar încerca să-şi afirme autonomia faţă de planul imuabil al predestinării divine este lipsită de sens. Deoarece fiinţa omenească este un dar al Fiinţei Divine, orice tentativă de acţiune autonomă din partea fiinţei create se vădeşte, în context Sufi, drept o revoltă împotriva Creatorului, care deţine prerogativele absolute ale puterii de a acţiona la nivel teocratic. Din perspectiva omnipotenţei divine, acţiunile eului omenesc nu sînt învestite cu realitate şi eficienţă, deoarece numai Eul Divin există şi acţionează cu adevărat, în calitate de Al-Haqq ("Cel Adevărat", "Cel Real"), iar omul nu se poate realiza decît în calitate de călător spre Dumnezeu sau căutător de Dumnezeu, în măsura în care efortul său de desăvîrşire religioasă îi permite accesul în proximitatea Fiinţei Divine. Imersiunea în această proximitate este însă, concomitent, o lepădare de sine, de propriul ego, de orice urmă de identitate, libertate sau apropriere, este o aneantizare contemplativă, în concordanţă cu simbolul picăturii de apă care se dezintegrează în ocean.3Înstrăinat, însingurat, lipsit de putinţa de a interveni în mod nemijlocit în destinul comunităţilor omeneşti circumscrise de timpul istoric, misticul Sufi îşi afirmă încrederea în omnipotenţa Monarhului Divin. Singurele sale acţiuni, ratificate prin consimţămîntul divinităţii, sînt acţiunile determinate de primirea graţiei şi a harismei divine. Aceste acţiuni declanşează bucuria spirituală (halawa) a sfinţeniei ca experienţă a întîlnirii dintre om şi Dumnezeu şi sînt învestite cu valoare religioasă, din perspectiva eternităţii.4Dacă oamenii politici l-ar citi pe Ibn 'Abbad, exigenţele predestinării teocratice i-ar constrînge să pună în practică, să realizeze preceptele teologice enunţate de Ibn 'Abbad. Sanctificaţi în mod miraculos, ei ar înţelege că menirea conducătorului de suflete nu este nici încurajarea risipirii fiinţelor omeneşti pe calea absurdă a deşertăciunii războinice, nici distrugerea impenitentă a spaţiilor urbane orientale-occidentale, nici desfrîul banilor şi puterii politice, nici tiranizarea săracilor debusolaţi din teritoriile incerte ale neînţelegerii est-europene.Absurdul aprioric întrupat în fiecare fiinţă omenească ar trebui să descurajeze orice tentativă de a distruge aceste fiinţe singure, înstrăinate. La ce bun obsesia de a distruge prin acte violente, sîngeroase, amalgamul incomprehensibil al formelor lungi şi al formelor rotunde care alcătuiesc fiecare fiinţă omenească? La ce foloseşte aneantizarea profană, marţială, a labirintului adamic irepetabil, arhetipal, constituit prin armonia desăvîrşită şi complementaritatea necesară a liniilor drepte şi curbiliniarităţilor umede care tind, în mod irevocabil, spre infinit?La nivel teologic, aneantizarea sufletească şi aneantizarea trupească trebuie înţelese şi experimentate numai în cadrul teandric al recuceririi omului de către prezenţa inefabilă a divinităţii. Această dublă purificare este determinată de idealul "războiului spiritual", îndreptat împotriva tiraniei exercitate de ego-ul omenesc. Într-o lucrare intitulată Shifa as-sa'il li-tahdib al-masa'il, 'Abd-er Rahman Ibn Haldun (1332 - 1406)5 discută problema magisteriului şi calea desăvîrşirii spirituale în sufism din perspectiva "jihad-ului spiritual", numit şi "marele jihad" sau "al-jihad al-akbar". Viaţa mistică se defineşte drept o luptă spirituală (mujahada) purtată pe trei nivele. "Lupta pentru pietate" (jihad at-taqwa) urmăreşte dobîndirea unui comportament interior şi exterior care este pe placul lui Dumnezeu. În cadrul acestei etape, supunerea faţă de preceptele divine şi vigilenţa asupra mişcărilor sufleteşti au drept scop dobîndirea mîntuirii veşnice. "Lupta pentru rectitudine" (mujahadat al-istiqama) reprezintă procesul prin care inima credinciosului se străduieşte să recunoască în toate lucrurile calea de mijloc şi să primească virtuţile qur'anice prin care va deveni asemănătoare profeţilor, drepţilor, martirilor şi sfinţilor, aureolaţi de glorie eternă în "împărăţia nevăzutului", în proximitatea Fiinţei Divine. În cele din urmă, "lupta pentru extaz" (mujahadat al-kashf) constă din extincţia tuturor puterilor naturale, chiar şi a gîndurilor, astfel încît fiinţa omenească îşi îndreaptă întreaga forţă a inteligenţei spre scopul de a intra, încă din timpul vieţii pămînteşti, în Prezenţa lui Dumnezeu. Încununarea acestei traiectorii ascensionale şi lăuntrice deopotrivă este desemnată drept "sfîşiere a voalului" şi contemplare a luminilor celeste. Atingerea extazului în lumea terestră devine astfel o cale de acces spre contemplarea Fiinţei Divine, în "împărăţia nevăzutului". Ibn Haldun defineşte starea de lepădare absolută de orice urmă de dorinţă şi asceza extremă care caracterizează "lupta pentru extaz" drept "moarte artificială" (mawt sina'i) sau "monahism" (rahbaniya) de tip creştin.6Peisajul mediatic sugrumat de priveliştea distrugerilor şi trupurilor însîngerate mărturiseşte despre căderea nerăscumpărată a fiinţelor omeneşti, despre ratarea fericirii arhetipale a fiinţării omului, drept chip şi asemănare a Dumnezeului Viu. Din păcate, la începutul secolului XXI, lumea nu mai este o teocraţie, ci un joc infernal al haosului politic, guvernat de dezechilibre şi megalomanii imperiale, de confruntări absurde între regimuri democratice, pseudo-democratice sau tiranice. În calitate de sacerdoţi alienaţi, arhonţii politici propovăduiesc idealuri politice incongruente, incomprehensibile, veghează imersiunea a milioane de oameni în spaţiul nevăzut, infinit, aflat dincolo de pragul tanatic, îşi împart cu aviditate iraţională bogăţiile lumii şi uzurpă dreptul absolut de proprietate al Creatorului asupra creaţiei Sale. Cei săraci şi mulţi, cei dezmoşteniţi îşi îndură vieţile, în loc de a se bucura de viaţă, le îngăduie, cu seninătate, medicilor politici nevindecaţi să le administreze otrava speranţei.Cu toate acestea, singura cale pe care oamenii preeriilor, zgîrie-norilor şi oamenii deşertului pot păşi împreună este calea respectului reciproc şi a solidarităţii omeneşti, calea comprehensiunii faţă de table de valori diferite şi a supunerii faţă de mesajele revelate ale Dumnezeului abrahamic. Pacea se redefineşte, în acest context, ca "război spiritual", ca triumf al omului îndumnezeit asupra răului lumesc şi nostalgie a reîntoarcerii în grădina Edenului. Pînă cînd această victorie va fi la fel de esenţială ca şi oxigenul pentru existenţa fiinţelor omeneşti în realitatea cotidiană, lumea rămîne un spaţiu montan îndepărtat, pietrificat şi rece, unde "cei săraci" (ebionim) aşteaptă acţiunile salvatoare şi cuvintele binefăcătoare ale Mîntuitorului. ________________ 1. Magistru Sufi marocan din secolul al XIV-lea, predicator şi mistic, autor al scrierilor intitulate At-Tanbih, Rasail al-Kubra şi Rasail as-Sugra.2. Cf. Paul Nwyia, Ibn 'Abbad de Ronda (1332-1390), Beyrouth: Imprimerie Catholique, 1961, p. 112.3. Cf. Nwyia, op. cit., p. 113.4. Cf. Nwyia, op. cit., pp. 118-119.5. Istoric şi filosof arab, autor al Cronicii universale. În introducerea acestei lucrări de mari dimensiuni, Ibn Haldun îşi expune principiile de filosofie a istoriei.6. Cf. Nwyia, op. cit., pp. L-LII.