În comentariile din ultima vreme la articolele mele am observat o posibilă barieră de vocabular în textele mele, pe care voi încerca s-o înlătur printr-o discuție cu precădere a acelor concepte care nu se suprapun cu înțelesul comun al cuvîntului.

Să începem chiar cu religie, cuvînt ajuns în limbă noastră prin două limbi moderne, germană și franceză, dar provenind din latinescul religio. Consultarea cîtorva dintre marile dicționare ale limbii române ne dezvăluie sensul cel mai răspîndit în limbă care trimite spre relația cu divinitatea: „totalitatea învățăturilor și practicelor ce constituesc raporturile omului cu D-zeu“ (Șăineanu, 1929), „respect față de Dumnezeu, credință în Dumnezeu: religiunea e sentimentu dependenței omului de Dumnezeu“ (Scriban, 1939), „credință în forțe supranaturale și adorarea lor“ (DLRC 1955-57), „credință în existența unei forțe supranaturale (care implică un ansamblu de acte rituale) și adorarea ei“ (NODEX, 2000).

Dicționarul Enciclopedic propune o definiție mai complexă, pe care a căpătat-o noțiunea de religie în știința antropologică modernă: „Ansamblu de idei, sentimente și acțiuni împărtășite de un grup și care oferă membrilor săi un obiect de venerare, un cod de comportament, un cadru de referință pentru a intra în relație cu grupul și universul. De obicei, r. distinge între real și supranatural, vizează ceva ce transcende cunoscutul sau naturalul, este o recunoaștere a misteriosului și a supranaturalului; r. include un concept sau o divinitate care implică omul într-o experiență dincolo de nevoile lui personale sau sociale imediate, recunoscută ca «sacră» sau «sfînt㻓 (Dicționar Enciclopedic, 1993-2009)

Această definiție, preluată parțial și de alte dicționare contemporane, indică a­cest han­dicap care se creează între în­țe­le­sul comun și cel specializat și care duce la amuțirea textelor. Totuși, dacă ne raportăm la sensul cuvîntului latinesc vom vedea că definiția identificată de antropologi corespunde realității sistemelor religioase precreștine. Religio înseamnă și examen de conștiință, probitate, pie­tate, credință, cît și sacrilegiu, impietate, blestem. Se mai inserează între acestea sensul de cult sau ritual și cel de superstiție. Majoritatea acestor sensuri se regăsesc la Cicero, iar Augustin dezvăluie la el această ambiguitate, pe de o parte de a îndemna la îndeplinirea cu grijă a ritualurilor publice, pe de altă parte de a ridiculiza mitologia (De natura deorum). Între credință, exprimată prin gîndirea filozofică, și religie se deschisese o prăpastie în lumea veche. Socrate fusese acuzat de impietate.

Astfel, observația antropologilor (de la Claude Lévi-Strauss la René Girard) că religia este un produs al societății și un sistem de organizare a acesteia corespunde tabloului lumii precreștine. Chiar Cicero afirmă acest lucru cînd ne spune că regele Numa Pompilius a instituit religia Romei, adică principalele ri­tua­luri. Iar vina lui Remus este aceea de a fi încălcat o limită sacră, instituită de fratele său.

Concluzia la care ajunge cercetarea antropologică, fie că se apleacă asupra societăților cu credințe animiste și practici șamanice, fie asupra religiilor antice, este că ceea ce se vede din religie este partea socială, adică regulamentul de organizare și funcționare a societății, inclusiv funcția și rolul puterii politice și ale ierarhiei pe care aceasta o instituie. Alt aspect preponderent al acestor religii este faptul că oamenii așteaptă de la zei să le regleze viețile pămîntești. Sensul acțiunii divinității este înspre mundan, dedicat oarecum exclusiv acestuia. De altfel, Augustin, în De civitate dei, își concentrează critica păgînismului exact asupra acestui aspect, al ineficacității zeilor în reglarea treburilor pămîntești, între acestea cea mai importantă fiind ocrotirea Romei. Dar în lumea antică fiecare comunitate (polis sau unitate politică bazată pe ethnos) cere de la o divinitate în primul rînd această funcție politică. Intrînd însă pe acest teren al religiei ca scut terestru, Augustin introduce în dezbatere capacitatea și disponibilitatea creștinismului de a concura pentru acest rol.

Care este însă atitudinea lui Iisus din Nazareth față de acest mod de a înțelege religia? Este plasat prin naștere chiar în inima iudaismului, prin genealogia regală care îl prezintă ca urmaș al lui David, se referă la Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov ca fiind punctul de pornire al oricărui discurs despre credință și răspunde criticilor că a venit să împlinească legea, nu s-o strice. Prin urmare, aparent, se angajează în modelul unui sistem religios comunitar. Iisus este iudeu în sensul politico-religios evocat mai sus, așa cum Cicero este roman și practică ritualurile Romei. În același timp, Iisus prezintă ca modele de credință un centurion roman și o femeie canaaneană, cheamă întregul univers la credința în învierea morților, refuză să regleze problema politică a poporului iudeu (antagonismul cu cuceritorul roman și nemulțumirea față de inadecvarea politico-religioasă a urmașilor lui Irod), ba chiar mai mult, afirmă că împărăția Sa nu este din lumea aceasta, că nu este dispus să angajeze legiunile de îngeri în această bătălie și că preferă să fie crucificat pe nedrept decît să scoată sabia ca să se apere.

În cele din urmă, comunitățile care îi urmează învățătura de credință se răspîndesc în întreaga lume, dar în opoziție pașnică cu religiile lumii. Aceste adunări sînt sporadic identificate ca vinovate de impietate, fiindcă nu practică ritualurile poliade, și supuse unei persecuții dure. Tabloul primelor trei secole ale creștinismului arată doctrina lui Iisus ca fiind suspectă de lipsă de religiozitate.

Cuvîntul religie se atașează totuși de creștinism, din limba latină, prin periplul medieval al cuvîntului, în înțelesul pe care îl statornicește Augustin prin tratatul său în care se desparte de maniheism, intitulat De vera religione. Religio devine în acest tratat adevărata cunoaștere sau învățătura. Dar Augustin depășește încă un prag în identificarea creștinismului cu o religie, în De civitate dei, cînd, demon­tînd cu argumente istorice acuzațiile păgînilor că abandonul ritualurilor strămoșești a adus pieirea Romei, încearcă să găsească un instrument prin care zeul creștinilor să aibă o utilitate publică. Acest instrument este providența insondabilă a lui Dumnezeu. Adversitatea și confortul sînt deopotrivă acțiuni providențiale, dar sînt totuși purtări de grijă ale lui Dumnezeu. Cele două cetăți se întrepătrund, iar destinul lor diferit nu se dezvăluie cu desăvîrșire pînă la Judecata de Apoi.

Nu este Augustin singurul autor și mai ales nu este responsabil în mod absolut de alunecarea creștinismului spre religie, dar el este creatorul inițial al confuziei între înțelesurile diferite pe care le oferă dicționarele noastre cuvîntului religie. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.