Se apropie sărbătorile, pregătirile pentru petrecerea lor se înteţesc. Prevăzătoare, publicitatea a luat de mult în exploatare subiectul. La televizor sîntem obligaţi să privim – obsesiv izbucnite pe ecran – mici scenete cu apropo. Un cerşetor bătrîn, neadmis într-un supermarket minuscul, e dăruit de un tînăr visător cu o sticlă de Coca-Cola. Imediat (formatul advertising obligă) ni se livrează „morala“: bătrînul se dezvăluie ca fiind Moş Crăciun, tînărul devine un Moş pe bicicletă, duios împărţitor de daruri. Atenţia faţă de defavorizaţi, generozitatea (poate chiar mila în sens religios?) sînt evocate, potrivit unei scheme de legendă, pentru a sluji la încă o mediatizare a planetar consumatei băuturi. Există şi scenarii mai nonconformiste, îndrăzneţe, hard: Moşul, plutind senin prin faţa lunii pline, în sania trasă de reni, e atacat de un rechin ţîşnit din adîncuri. Lipsit brutal de vehiculul lui, el se paraşutează împreună cu sacul de emisiuni-cadouri: Have a Great White Christmas! O reclamă e chiar mai departe-văzătoare: ne îndeamnă ca, odată trecute ostenelile sărbătorilor – agitaţie, cumpărături, sarmale –, să ne reunim, eliberaţi de griji, în faţa filmelor oferite de compania cu pricina. eMAG supralicitează: „Bucură-te de libertatea de a dărui în fiecare zi“. E firesc, în fond, ca sărbătorile să fie un prilej gras de reclamă pentru cam orice produs. Nu poţi decît să constaţi, cu amuzament, că un Moş Gerilă instrumentat de propaganda comunistă a fost înlocuit, în media şi în mentalul comun, de un Moş Crăciun instrumentat de propaganda consumeristă. Dar tot e de preferat cel din urmă: are în sac de toate şi vorba liberă.

Însă, oricum, bucuria sărbătorilor se apropie: urări, rude şi prieteni reuniţi, petreceri însoţite de bucatele tradiţionale (deşi sarmalele şi cozonacii sînt concuraţi puternic, la TV şi pe web, de reţetele altor spaţii culturale şi ale unor chefs celebri). Toţi ne pregătim pentru cîteva zile de aşteptată strălucire. Toţi sîntem dispuşi, doritori, încrezători în faţa timpului aparte care va urma.

Dar evenimentul pe care se bizuie acest timp aparte rămîne discret prezent, aproape ascuns sub mulţimea de gesturi, recuzite, practici festive, mai vechi ori mai noi. Ştim desigur, mai toţi, că ceea ce are puterea să califice acest timp aparte este Naşterea Domnului, e actul Întrupării. Dar el rămîne – în spaţiul larg al societăţii – puţin formulat, puţin reverberant. Se organizează ceva concerte de colinde şi expoziţii de icoane, politicieni şi vedete fac ceva declaraţii şi gesturi creştinești, jurnalele de actualităţi transmit cîteva momente de slujbă şi scurte explicaţii teologice. Sînt semne, unele decente, altele stînjenitor retorice, ale unei sărbători de care se leagă o identitate religioasă cam de la sine înţeleasă, larg declarată, dar nu tot aşa de cunoscută, frecventată. 

Puterea şi sensurile actului christic capătă expresie doar în Biserică, sînt expresive mai ales pentru credincioşii practicanţi. În cîntările liturgice, o majestuoasă imnografie, stratificată de secole, exaltă hermeneutic uimitoarea uniune a divinului şi a umanului: actul care dă gust aparte, ultim, sărbătorii. În spaţiul larg al societăţii, el rămîne puţin invocat, puţin cercetat. Fundament şi rost al bucuriei, el a ajuns discret pînă la a se retrage în fundalul spectacolului festiv, pînă la cvasi-inaparenţă. Într-un text publicat cu ani în urmă în Dilema, Părintele André Scrima amintea un episod relatat, cu melancolic amuzament, de doi călugări dominicani. Se aflau în preajma Crăciunului, într-un Paris mai vesel şi mai senin decît e astăzi, pe Rue de Rivoli. Vitrinele orbeau prin belşug de lumini, eleganţă, strălucire. Una expunea, ca decor, o iesle a Naşterii Domnului. Comentariul unor tineri contrariaţi: „Fantastici sînt creştinii! Au ajuns să-şi introducă tematica pînă şi în mijlocul sărbătorilor!“.

Dar poate că discreţia cu care evenimentul e prezent în societatea şi în mentalul de azi e, într-un fel, sugestivă spiritual. Ea se află într-o parţială analogie cu însuşi scenariul Naşterii lui Christos. Cum ştim, evangheliile canonice şi cele apocrife spun că evenimentul nu-şi află adăpost în cetate. Trebuie să-şi găsească locul într-o iesle sau în peştera din pustiu, în marginea sau în afara „lumii“. Rămîne un eveniment ignorat de mulţime, fără răsunet public imediat. Singurii care îi percep calitatea sînt nişte „străini“ şi nişte solitari: magii răsăriteni, călăuziţi de stea, şi nişte păstori aflaţi sub cerul liber. Lumina de dincolo de ceruri, celebrată de vasta forfotă îngerească, coboară într-un adăpost mărunt, într-o secretă interioritate. Îşi rosteşte mesajul universal în singurătatea nopţii.

Şi nu e firesc să fie aşa? Nu trimite acest mănunchi de contraste la calitatea însăşi a actului christic care strînge laolaltă condiţii fără comună măsură? S-a spus că el a fost „pre-gîndit înainte de veacuri ca uniune între limită şi fără-limită, între capăt şi fără-capăt, între Creator şi creatură“ (Maxim Mărturisitorul, teolog bizantin din secolul VII). Ca atare, nu „încape“ în ordinea şi în contururile lumii, nu poate fi cuprins pe orizontală, pe suprafaţa ei. Iradiază nemărginit dintr-un centru adînc. El racordează interioritatea umană la înălţimea Universalului Viu, cel care îşi revarsă lumina şi sensurile peste întreaga diversitate a lumii: e tema semnificată de „închinarea magilor“ veniţi din depărtări. În capela Palatului Medici, la Florenţa, Benozzo Gozzoli a pictat o rafinată frescă a procesiunii lor. Dar, de astă dată, convoiul lor e nesfîrşit; înşiră somptuoase străluciri princiare ale Răsăritului şi Apusului; e „lumea întreagă“ a creştinătăţii îndreptîndu-se către locul naşterii lui Christos.

Mesajul circumstanţial al frescei viza un universal creştin dezvoltat, de secole, în instituţii, societate, istorie, cultură. Evoca tentativa de a menţine, prin strategii politice, o creştinătate nedivizată. În fresca din capela palatului, familia Medici şi Florenţa se autocelebrau drept gazde ale Conciliului care, în 1439, a făcut o ultimă încercare de unire politico-administrativă a Bisericilor de Răsărit şi de Apus. Totuşi, dincolo de adresa contextuală, fresca ilustrează diversitatea creştină calificată de acelaşi act, orientată spre aceeaşi Ţintă. (Astăzi, prin ecumenism, mentalitatea creştină a devenit mai sensibilă faţă de o diversitate colegială, nu administrativ unitară. E, poate, mai dispusă să privească Universalul Viu în înălţimea lui proprie drept fundament şi ţintă comună.)

Pe de altă parte, capela din Palatul Medici e un spaţiu mic, intim, dens ca un nucleu, adunat ca o inimă concentrată. În aceeaşi măsură în care evocă pictural universalul creştin, ea evocă „topologic“ interioritatea umană locuită de actul Întrupării. Ca alte, nenumărate, spaţii concentrate (biserici, capele, chilii monahale), ea sugerează o mare temă spirituală: strădania de a participa lăuntric la naşterea lui Christos, de a‑L lăsa să se nască în inima profundă. Evenimentul continuă să interpeleze reflexivitatea credincioasă şi, mai larg, reflexivitatea interesată de religios. Continuă să hrănească spiritual sărbătoarea, să-i dea ascunsa strălucire.   

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: wikimedia commons