De curînd, pe un site de dialog religios al ziarului Le Monde, un participant scria: „Conceptul de «Dumnezeu atotputernic» încasează totuşi o lovitură în vremea asta de coronavirus, nu? Unde e Dumnezeu în chestia asta? Ce sens pot da credincioşii unei încercări care obligă la închiderea tuturor lăcaşelor de cult?”.

Păi, atunci, „conceptul de Dumnezeu atotputernic” a încasat mereu, de-a lungul tuturor timpurilor, lovituri. Unele mult mai mari. Şi nu încetează să încaseze. Ce e cu războaiele, cu totalitarismele, cu ura, cu terorismul, cu masele de refugiaţi? Ce e cu marginalii, cu excluşii, cu oameni care n-au de nici unele, ce e cu nenorocirile private?

Insul cerea „sens”, dar îl cerea „pe loc” şi, mai ales, la nivelul imediatului. Altfel (sau poate oricum) atotputerea divină intra în criză. E evident nepotrivit să cuplezi aşa brutal contingentul (apăsător, traumatizant) cu înălţimea Polului divin. E simplist să ceri ca „de foarte sus” să ţi se livreze – în trei cuvinte – explicaţia pentru criza proprie. Rezultatul ar fi, oricum, simplist şi, ca atare, nesatisfăcător. (Unii au încercat totuşi: coronavirusul e pedeapsa pentru păcatele, rătăcirile, excesele modernităţii tîrzii, ale societăţilor liberale. Gata, s-a rezolvat. Nu ne rămîne decît să ne aliniem vieţile şi societăţile la modelul pe care aceşti clarvăzători îl ştiu, îl posedă, îl pretind primit din mîinile lui Dumnezeu.)

Aflat în mijlocul crizelor sale, omul religios pune, desigur, întrebarea privitoare la sens. Dar o pune în intervalul între cazul concret şi vîrful transcendent. Dă întrebării sale spaţiu să se desfăşoare, să se intensifice, să primească sugestii, să se organizeze reflexiv, să devină chemare...  Să capete oarecare înrudire cu calitatea Celui pe care îl invocă. Iov cheltuieşte douăzeci şi nouă de capitole din poem cu întrebarea sa. Iar, în final, sfera întrebării lui e inclusă în sfera mult mai vastă a răspunsului divin.

Invitat al site-ului Le Monde, Eric Vinson, specialist al faptului religios, îi spune, printre altele, interlocutorului său: „Noţiunea de «Dumnezeu» e în mult mai mare măsură o interogaţie decît un răspuns, chiar pentru credincioşi, în orice caz pentru cei mai lucizi. E semnificaţia pe care o rezumă termenul «mister», dar şi cel de «dogmă», atît de prost înţeles, de prost conceput în zilele noastre. Noţiunea se referă la ceva ce depăşeşte înţelegerea noastră, dar care – astfel – o stimulează şi îi adresează neîncetat întrebări”.

Dogma/învăţătura şi misterul sînt elemente centrale în orice religie. Doctrina ne predă o cunoaştere a divinului, a manifestării, a actelor Lui, ne dă un mod de comunicare cu El şi, derivat de aici, un program de comportament personal şi comunitar. Misterul indică statura divinului, ne situează în raport cu transcendenţa lui. Dar amîndouă, doctrină şi mister, pot fi gîndite în regim vectorial sau în regim formal. Pot fi trăite în mod dinamic, drept orientare, tindere, amplificare a fiinţei către Interlocutorul divin şi către varianta împlinită a realului. Sau pot fi gîndite static, închis, drept noţiuni pe care omul/grupul le prelucrează – fundamentalist – ca să obţină o cateheză seacă şi un tipic de viaţă. De parcă ar emana de la un „birou de adevăr”, reţeta se pretinde a fi suficientă pentru rezolvarea religioasă a insului şi a lumii. Cît despre „mister”, el devine ceva mut, fără vibraţie, fără adîncime, comod pentru a justifica lenea cercetării spirituale.

În Biblie, profeţii se opun vulcanic unei asemenea „împroprietăriri” asupra lui Dumnezeu, de care sînt tentaţi adesea preoţii, puterea temporală, comunitatea. Iisus denunţă, deplînge, izgoneşte din templu varianta formalistă a credinţei. O dislocă. Primele secole creştine au fost captivate de noutatea cu care misterul divin devenea – în Christos – transcendent şi totodată participabil, apropiat şi infinit exigent. Dar curînd după ce creştinismul s-a instalat în Imperiu – remarcă specialiştii –, doctrina lui a fost tentată să se formuleze potrivit stilului legislativ temporal. Să fie sistematizată, transformată în normă, impusă prin puterea braţului secular. Libertatea cercetării, a interogaţiei, a căii spirituale a rămas desigur vie. A avut figuri de vîrf, practicanţi nenumăraţi, martiri, centre de iradiere, linii de transmitere. Dar a conlocuit, cum se întîmplă în orice religie, cu varianta „instalată” a credinţei.

Şi totuşi libertatea cercetării, îndrăzneala interogaţiei, transformarea de sine în dialog cu Dumnezeu, ele ţin de logica revelaţiilor, a experienţei spirituale. Textele sacre vorbesc despre o uimire vectorială, caută să o stîrnească în om, să o amplifice. (Abuzez probabil de termenul „vectorial”, dar el e expresiv în domeniul credinţei. Vectorul indică o direcţie, o orientare, o tensiune. Săgeata lui e dinamică încordată spre ţintă. Iar, ca săgeată, el simbolizează şi lansajul, posibilitatea de a atinge îndepărtatul.)

Faimosul text al Indiei, Bhagavad-Gita începe cu criza lui Arjuna, cu uimirea lui nefericită de a trebui să încalce toate îndreptarele tradiţiei, luptînd împotriva rudelor sale. De-a lungul poemului, Krishna, avatar al lui Vishnu, îi predă o metafizică vertiginoasă, care îndreaptă uimirea lui Arjuna spre Absolut, o împlîntă acolo, îi dă o nouă judecată asupra actului său. Dao de Jing e o colecţie de poeme exaltînd paradoxurile care învăluie Principiul, acel Dao care „se ascunde în nenumire. Şi totuşi numai Dao se pricepe să-nceapă şi se pricepe să împlinească” (trad. Dinu Luca, Humanitas, 1993).

Cu bogăţia lor de teme, de contraste, de perspective, textele sacre stîrnesc interogaţia, interpretarea. Hermeneutica lor, mereu reluată, stă dovadă pentru uimirea cititorului care ia textul drept urmă către Autorul lui. În introducerea Omiliilor la Exod, de pildă, Origen spune: „Un singur cuvînt poate fi dezvoltat în lung şi în lat... cu toate acestea ne este peste putinţă nouă să-l explicăm şi vouă să-l înţelegeţi pe de-a-ntregul... fie să ne asiste, deci, Cuvîntul lui Dumnezeu şi el să fie călăuza cuvîntului nostru”. Uimire, iată, faţă de inepuizabilul de sens al Textului, reflectînd calitatea misterioasă a Autorului. Uimire, iarăşi, din pricină că înţelegerea umană e chemată să înainteze fără capăt, să se confrunte cu Autorul care e actorul major al Textului, ţinta şi totodată călăuza cercetării.

Nu s-ar spune că textele sacre descurajează interogaţia, cercetarea. Nu se poate spune că Dumnezeu nu cere ca înţelegerea umană să tindă către El. Nici că, pe drumul înţelegerii, judecata asupra imediatului, asupra crizelor şi actelor noastre nu se rafinează. Cu condiţia ca judecata să se menţină pe drum, să păstreze conştiinţa diferenţei de nivel între interlocutori.

Nu o uimire vectorială trezeşte Christos înviat în apropiaţii Lui? În episodul Emaus, ucenicii călători îl întîlnesc pe Străinul călător. Pe cale, Christos le tălmăceşte sensul – deja împlinit – al Scripturii, li se face cunoscut. În clipa cînd ucenicii, plini de uimire, îl recunosc, El „se face nevăzut de la ochii lor” (Luca 24, 31). Îi atrage spre un alt nivel de cunoaştere, le întăreşte uimirea vectorială.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: wikimedia commons