Ceaslov? Ce înseamnă acest cuvînt? Și o liniște adîncă s-a lăsat peste adunarea de tineri care jucau un joc curios intitulat „Neaoș”. Întrebarea a fost pusă de unul dintre participanții la joc, fiindcă una dintre piese se numea „ceaslov”. Este vorba de un joc de societate cu strategii de dezvoltare și acumulare de resurse, de tip Monopoly. Inventatorul acestui joc își propusese să adapteze mai multe reguli împrumutate de la astfel de jocuri la un context cultural românesc și alesese termeni din ceea ce-i părea vechiul vocabular românesc. Acest vocabular era cu totul străin și de neînțeles acelui grup de studenți dintr-un domeniu care multă vreme s-a socotit o meserie de elită în societatea românească. Dacă logofăt sau paharnic sînt cuvinte ale căror realități sînt de mult dispărute și, prin urmare, e oarecum firesc ca ele să aparțină unei zone mai degrabă exotice a vocabularului, în schimb ceaslovul pare unui practicant creștin încă un termen de utilizare curentă. A dispărut practica creștină într-o asemenea măsură? Răspunsul afirmativ este de domeniul evidenței. Dar termenul are și o valoare identitară puternică întrucît este familiar literaturii clasice românești. Scena prinderii muștelor cu ceaslovul din Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă populează, cred cititorii de odinioară, imaginarul nostru literar. Și totuși, nici măcar cu rolul de primă carte de citire a școlarilor de odinioară nu mai este cunoscut cuvîntul ceaslov. Istorioara nu este din genul utopiilor postculturale, ci cît se poate de autentică în ambele ei informații relevante. Pe de o parte, preocuparea unui student de a aduce lumea jocului în spațiul nostru cultural, semnificativ denumit neaoș, pe de altă parte, incapacitatea colegilor lui de generație de a percepe un astfel de spațiu cultural. Istorioarea ne dezvăluie un fenomen descris deja de istorici și sociologi, viteza schimbării de paradigmă culturală, și circumscrie o minoritate culturală în cadrul unei noi majorități. Imaginea acestei schimbări trimite în primul rînd către acel concept care îi umple de groază pe conservatori, societatea post-creștină.

Ceea ce-mi propun eu să discut acum este tocmai dacă această schimbare de paradigmă culturală necesită termenul de societate post-creștină și îmi propun să trec în revistă cîteva etape de schimbare de paradigmă culturală care nu au recurs la conceptul de societate post-creștină. Distincția pe care o propun eu este cea dintre o paradigmă culturală care își revendică atributul de creștină, căreia îi aparține cuvîntul „ceaslov”, și creștinismul ca învățătură de facto ezoterică despre eternitatea ființei umane. Distincția aceasta poate fi exprimată prin cele două cuvinte înrudite, a căror deosebire nu e întotdeauna corect identificată în utilizarea lor, creștinism și creștinătate.

Istoria învățăturii creștine acoperă în mod evident, în primul rînd, perioade istorice în care această învățătură era interzisă, limitată sau prigonită. În această categorie se înscriu diferite societăți și epoci precum Imperiul Roman de pînă la Constantin cel Mare, Imperiul Sasanid în anumite perioade, apoi Imperiul Musulman în anumite perioade și contexte, regatele germanice nord-europene, hanatele bulgaro-slave, avaro-slave, varego-slave, maghiare, pecenege, cumane, pînă la statele moderne care au persecutat anumite forme de creștinism (state dominate politic de catolicism, de protestantism sau de ortodoxie) sau orice practică a creștinismului în regimurile totalitare atee. În mod paradoxal, istoria creștinismului este bogată și evenimențial, și cultural prin puterea de reziliență a acestor comunități. Nici măcar regimurile totalitare moderne nu au reușit să desființeze cu desăvîrșire nucleele comunitare creștine. Disponibilitatea acestor comunități de a fi marginale în cadrul sistemului social dominant, ba chiar rezistente la agresiunea fizică, uneori excepțional de intensă, este adevărata ciudățenie a creștinismului, în raport cu religiile care au dispărut din istorie în contexte neprielnice.

În schimb, creștinătatea este produsul adaptării creștinismului la funcția de regulator social pe care o joacă în general religia. De fapt, din această funcție se naște o paradigmă culturală. E interesant de observat că există un fenomen de permanentă creație culturală în interiorul creștinătății. Spre exemplu, regula celibatului sacerdotal nu s-a impus decît în al doilea mileniu creștin în Apus, dar a ajuns să reprezinte o temă identitară a catolicismului modern. Pare deci o incapacitate a catolicismului de a se identifica cu propriul său trecut mai îndepărtat și o supralicitare a trecutului mai apropiat. Fiecare dintre confesiunile istorice cunosc acest fenomen. În mod cert, în cele două milenii de după Hristos s-au perindat pe scena istoriei mai multe creștinătăți. Prima a fost cea tardo-antică, atît de surprinzătoare pentru cercetătorii de azi prin diversitate, prin vitalitate, prin vigoarea creației culturale. A doua a fost creștinătatea medievală, cu cele două subgrupe, cea occidentală latinofonă și cea a Imperiului Bizantin, elenofonă, urmată de cea a vecinilor orientali și septentrionali, cu expresie în diferite idiomuri locale. A treia creștinătate este cea a Reformei și Contrareformei, care a produs paradigme culturale din ce în ce mai rigide. Spațiul creștinătății orientale s-a lăsat modelat la rîndul lui de competiția dintre Reformă și Contrareformă, astfel încît vorbim în mod legitim de o creștinătate post-bizantină. În cele din urmă, erei revoluțiilor europene îi corespunde o diversificare a creștinătăților pe criterii confesionale, politice, etnice. Conștiința unei unități supraistorice suferă de fragmentarea politică și socială a creștinismelor.

Ceaslovul este un astfel de produs cultural al ultimelor două creștinătăți de pe teritoriul României: cea post-bizantină de expresie slavonă și cea etno-filetistă de expresie română, care moștenește parțial vocabularul celei dintîi. Din acest punct de vedere, schimbarea de paradigmă culturală pe care o ilustrează dispariția cuvîntului ceaslov din vocabularul tinerei generații nu este neapărat un semn de sfîrșit al creștinismului, cît al unei anumite creștinătăți. Este cu siguranță o provocare pentru spiritul misionar al creștinismului care va trebui – și în trecut a arătat că poate – să se adapteze unui nou context cultural și să producă o nouă formă culturală adaptată acestuia. În acest orizont al provocării schimbărilor de paradigmă culturală se manifestă însă o discretă tensiune între creștinism și creștinătate. Este expresia însăși a vitalității creștinismului în interiorul creștinătăților.

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.