Există inşi pentru care religia înseamnă acces la regatul certitudinilor. Se simt promovaţi într-un post superior, abilitaţi să proclame, să sfătuiască, să decidă, să judece lumea întreagă şi vecinii. Cunosc fără greş care e credinţa corectă: îţi spun cum se cuvine să stai în biserică, ce scăderi au semenii, ce te aşteaptă dacă nu ţii post, cum lucrează nevăzutele, care sînt „cei buni” şi care sînt „cei răi”. I-au luat de pe umeri lui Dumnezeu problema Judecăţii de Apoi. Şi nu numai atît. Vorbesc în numele Lui, cu autoritatea Lui. Aproape că i se substituie. N-au întrebări, nu trebuie să caute, să reflecteze, să gîndească. Ştiu. Andrei Pleşu le-a făcut un ascuţit portret într-una dintre scrisorile către Gabriel Liiceanu ale volumului Despre destin.

Credinţa îţi dă, desigur, un reazem absolut. Te pune în relaţie intimă, existenţială, cu Adevărul ultim, viu. Dar relaţia cu El e de tip cale, drum către El şi împreună cu El. Eşti atras de calitatea, de bogăţia Lui nemărginită. Nu eşti – în calitate de credincios – mandatat să dai divinului chipul tău particular, limitat, oprit în loc. Interogaţia, cercetarea, tensiunea căutării nu-şi au oare locul în spaţiul credinţei? Nu ţin ele tocmai de statura Interlocutorului? De natura relaţiei care te leagă de El?

Există gînditori creştini care au pus accentul pe această atitudine a credinţei: pe interogaţie, pe bucuria înţelegerii fine, dispusă să insiste, să cerceteze, să propună diferite înţelesuri, să meargă tot mai departe. Alexandrinul Origen (185-253), hermeneutul îndrăgostit de cuvîntul lui Dumnezeu, interpretează, de pildă, în Omilii la Exod, episodul manei. E hrana cerească pe care poporul eliberat din robia egipteană o primeşte în pustie.

Exod 16, 14-15: „Iată, se afla pe faţa pustiei ceva mărunt, ca nişte grăunţe, şi albicios, ca grindina pe pămînt. Şi văzînd fiii lui Israel, au zis unii către alţii: «Ce e asta?». Că nu ştiau ce e. Iar Moise le-a zis: «Aceasta e pîinea pe care v-o dă Dumnezeu să o mîncaţi»”.

Comentînd pasajul, Origen face o dublă asociere. Pe de o parte, mana este cuvîntul lui Dumnezeu, prezent în textul sacru. Pe de altă parte, mana indică – prin nume şi contextul unde apare – care e atitudinea potrivită în faţa cuvîntului divin. A mînca această hrană-cuvînt presupune în primul rînd să-i identifici natura, să te întrebi, să reflectezi asupra calităţii ei. Pentru Origen, pasajul „pune în scenă” tocmai articularea între cuvîntul divin şi atitudinea umană adecvată lui. E atitudinea uimirii receptive, a investigaţiei. „Mana se tîlcuieşte «Ce este aceasta?»… Chiar semnificaţia numelui” – spune Origen – „te incită la învăţare, ca, atunci cînd auzi Legea lui Dumnezeu, să cercetezi, să întrebi şi să spui celor ce învaţă: «Ce înseamnă aceasta?»” (traducere de Adrian Muraru, Omilii şi adnotări la Exod, 2006).

Cuvîntul-hrană cere, aşadar, reflecţie, discernerea sensurilor, sensibilitate pentru diferitele lui dimensiuni, niveluri şi piste de înţeles. „Dacă doreşti să primeşti cuvîntul lui Dumnezeu”, adaugă Origen, „să ştii că el este fin şi foarte subtil, ca sămînţa de coriandru. Căci are în el şi ceva de legume, hrănitor pentru cei neputincioşi... are şi ceva riguros, rece: de aceea este ca neaua. Are însă foarte multă strălucire şi dulceaţă.” Cuvîntul divin e departe de a fi unidimensional, univoc, formulă seacă, sentinţă banal aplicabilă. E, dimpotrivă, plin de mulţimea sensurilor, greu de ele. E de o „subtilitate” care interzice suficienţa cititorului. El are consistenţa alimentului şi limpezimea luminii intelectuale, noetice. E rece şi înflăcărat. Cuprinde rigoare (rigoarea judecăţii, a criteriilor, a dreptăţii) şi totodată suavitatea sensurilor ultime. Dar ca să-i sesisezi natura e potrivit să-i dai ocol hermeneutic, să-l întrebi îndelung, să-l deguşti stăruitor. Nu să-i aplici grăbit certitudinile în care eşti instalat.

Iată, în religii, unul dintre exerciţiile spirituale cele mai de seamă: a scruta, a comenta cuvîntul divin, a intra în intimitatea sensurilor lui. El însuşi, cuvîntul divin, îl îndeamnă pe credincios la acest dialog. Departe de a fi o operaţie facultativă, comentariul face parte din condiţia vie a textului sacru, îi este coextensiv; cercetarea, comentariul actualizează, pentru credincios şi în credincios, textul. În termenii părintelui André Scrima: „Textul suscită comentariul; comentariul re-suscită textul”. O tradiţie din mediul ebraic, consemnată în secolul al XVI-lea de R. Iosef Karo, pretinde că Tora se adresează mereu credinciosului îndemnîndu-l: „Scrutează-mă, realizează-ţi interpretarea”, „Fiecare literă conţine forţe care nu aşteaptă decît să fie descătuşate de către om”.

În cercuri creştine de studiu, din Antichitatea tîrzie ori din secolul XX, cum a fost cazul grupului de la Antim, din care făcea parte André Scrima, studiul nu însemna doar asimilarea unui corp de doctrină. Însemna şi cercetare personală: puncte de vedere noi, înţelesuri de pus la încercare în cadrul doctrinei respective, trepte de interpretare pentru ea. Nu o învăţătură căreia să i te supui îşi doreau participanţii, ci o învăţătură cu care să colaborezi, pe care să o dezvolţi, împreună cu care să te dezvolţi. Părinţi şi autori creştini ca Origen, Evagrie, Grigore de Nazianz disting, în prelungirea dreptei doctrine afirmate de Biserică, un cîmp de chestiuni care cer dezbaterea, interpretarea, investigaţia personală. În prefaţa la lucrarea Despre principii, Origen declară apăsat că adevărul se află în perimetrul Scripturii şi al tradiţiei Bisericii. Dar la fel de apăsat spune că el este de căutat acolo, e de discernut pe toată scara sensurilor lui. Scripturile, spune el, au fost puse în aşa fel în pagină încît să stîrnească pofta de cercetare, să atragă în straturile lor de înţeles pe cei îndrăgostiţi de înţelepciunea christică. Ele însele cer tratament hermeneutic. De aceea Origen nu face în şcoala sa expunere dogmatică, ci antrenament de hermeneutică spirituală: ceva de tipul exercitium, nu definitio, spune părintele profesor Teodor Bodogae, traducătorul în româneşte al lucrării (în Origen, Scrieri alese, vol. III, 1984). Face „teologie în căutare”, „o teologie de exerciţiu”, ba mai mult, o „teologie care fierbe în toate direcţiile”, potrivit lui Henri Crouzel, important specialist în gîndirea lui Origen.

A medita împreună cu textul, a-l „mesteca”, a intra în intimitatea lui: asta urmăreau studiul, exegeza. A te sonda pe tine însuţi faţă în faţă cu textul, a te lăsa călăuzit şi modelat de el: asta face parte din drumul împreună cu Interlocutorul divin.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: Origen (wikimedia commons)