Turan îşi opri oamenii înainte de vîrful dealului, cu o mişcare bruscă din mîna stîngă. Printre copaci se vedeau fumurile de la casele din vale. Descălecă şi el şi se duse cu băgare de seamă către vîrf, să nu-l vadă ghiaurii. Bătuse cale lungă, de la sălaşurile tătarilor de lîngă Volga, pînă aici. Spera să mai vină măcar o dată cu pradă bogată. Ocolise cu dibăcie sătucul unguresc de unde se scotea sare, ca să nu alerteze trupele regale de la Sighet. Avusese de-a face cu ele şi nu i-a plăcut. Acum era printre stejarii care străjuiau vîrful dealului, printre tufe de aluni care-i ofereau un loc excelent de observare. De sus se vedeau cele cîteva căsuţe şi, pe lîngă ele, cîţiva boi, cai şi oameni la lucru. Era mijlocul lui septembrie, perioadă în care localnicii îşi aduceau de pe cîmp roadele anului ce se îndrepta spre final. Exact momentul pe care Turan îl aştepta. Mai fusese aici cu doi ani în urmă, cu aceeaşi ocazie: jaful. Zîmbi aducîndu-şi aminte: luase atunci şase vaci, cinci cai şi două fete din satul pierdut între munţi. Bisericuţa aflată la adăpostul pădurii n-a scăpat neobservată, şi el, cu mîna lui, a incendiat-o. E drept, n-a mai stat să o vadă arzînd în întregime, că se vedeau trupele ungureşti pe cealaltă parte a rîului, dar a plecat spre Bug cu ceva pradă luată din zonă şi cu certitudinea că bisericuţa va fi distrusă în întregime. Pe atunci avea în subordine 80 de călăreţi, astăzi are doar 50, dar îi ajung pentru ce vrea să facă. Acum, se pare că localnicii şi-au mai revenit. Erau animale prin curţile oamenilor. Porcii se lăfăiau în mica vale, la adăpost de căldura soarelui, dar ei nu prezentau interes pentru tătari. Ia uite, îşi spuse, bisericuţa e la locul ei! Pe Allah! Trebuie să mă ocup de ea de data asta – îşi spuse Turan încruntîndu-se. Îşi aduse aminte de poveştile bunicului său, spuse în lungile nopţi de iarnă de pe malurile Volgăi. 

Cică era odată un mare han, Gengis, care a unit toate triburile mongole şi le-a condus spre Europa în prima jumătate a secolului al XIII-lea. N-au fost stavile pentru abilii călăreţi tătaro-mongoli nici stepele nesfîrşite ale Asiei, nici pădurile siberiene. Pe vremea aceea, nici ruşii nu erau uniţi şi, ca atare, nici ei nu au constituit o piedică pentru hoardele „călăreţilor de zi-şi-noapte“. Gengis han a murit în 1227. Se pare că, pe la 1240, cu ocazia marii invazii tătaro-mongole, un trib, al cumanilor, a trecut cu arme şi bagaje în tabăra regelui ungar Bela. Acesta i-a primit doar cu condiţia ca aceştia să se creştineze – ceea ce au şi făcut. Ogadai han, fiul lui Gengis, i-a cerut regelui ungur să-i predea pe trădători. Acesta a refuzat. Întărirea trecătorilor din Carpaţi nu i-a ajutat regelui Bela, care în trei zile s-a trezit cu călăreţii stepelor asiatice la porţile Budei şi Pestei. Nu era ceva neobişnuit ca mongolii să facă marşuri de cîte o sută de kilometri pe zi, dormind în şeile de pe caii lor. Ei nu s-au oprit în Panonia, ci au trecut mai departe, ajungînd în Polonia şi Prusia. În 1241 însă, ei s-au oprit. Gengis han dăduse, cu mulţi ani înainte, ordin ca, în momentul morţii hanului conducător – pe atunci fiul său, Ogadai – toţi comandanţii de oşti şi fiii săi să se întoarcă la Karakorum, pentru a alege alt han. Ceea ce s-a şi întîmplat, spre fericirea europenilor. Astăzi, istorici de seamă încearcă să-şi închipuie ce ar fi fost dacă tătaro-mongolii ar fi cucerit continentul european. Este greu de evaluat cum ar fi fost cursul istoriei în această variantă, dar sigur nu ar fi fost acelaşi. Armatele care, în opinia istoricilor, ar fi cucerit Bătrînul continent într-un an, s-au retras şi nu s-au mai întors niciodată să cucerească Europa. Cumanii au fugit spre sud, stabilindu-se într-o zonă mlăştinoasă din sudul actualei Românii. Aţi auzit de Comana? 

Turan îşi strînse mai bine surtucul de piele, se urcă pe cal şi dădu semnalul. În mai puţin de trei minute şi într-o linişte totală, mica trupă de jaf şi cotropire ajunse în sat. Ţipetele localnicilor se auziră imediat. Văzînd că nu sînt mulţi de data asta, sătenii încercară să-şi apere familiile şi avutul – care cu furci, care cu topoare, îndrumîndu-i pe copii şi pe femei spre biserica din pădure. Slabe şanse de reuşită în faţa săgeţilor asiatice, trase cu renumitul arc mongol, şi a săbiilor mînuite cu mare dibăcie! Cît ai fi spus un „Tatăl nostru“, tătarii intrară călare în curţile oamenilor şi adunară tot ceea ce credeau că le trebuie – de la animale la obiecte de gospodărie. Erau gata de plecare, cînd Turan se pregăti, ca şi cu doi ani înainte, să incendieze biserica din pădure. Luă un lemn arzînd şi galopă pînă la uşa de stejar. În spatele acesteia se auzeau strigăte de femei şi copii. Construcţia era bine închegată, din bîrne groase de stejar, cu geamuri mici, iar uşa era bine ferecată. Îşi dădu seama că nu ar avea şanse de reuşită dînd foc de jos, şi-şi ridică în două picioare calul, pentru a arunca mai sus torţa pe acoperişul din draniţă subţire de lemn, proaspăt înlocuită, spre crucea din vîrful bisericii. Surpriza fu totală: deasupra crucii, pe acelaşi ax, tronau trei semilune! Turan fu descumpănit: cum se poate aşa ceva? Pe o biserică de ghiauri, simbolul lui Allah? Doar era aceeaşi biserică de acum doi ani, iar atunci nu avea semilune! Se roti cu calul de cîteva ori în jurul bisericii, neştiind ce să facă. Ceilalţi văzură şi ei surpriza şi aşteptau decizia lui. Turan mîrîi înciudat şi dădu semnalul de plecare către casă. Trebuia să dispară rapid din zonă. Nu avusese curaj să incendieze o construcţie cu simbolul lui Allah pe ea. De pe drumul de înapoiere, acelaşi cu cel pe care ajunsese, se mai întorcea din cînd în cînd în şa spre mica bisericuţă a ghiaurilor care îndrăzniseră să-l păcălească instalînd pe cruce şi semiluna cea dragă lui. În pădurea de stejar, odată cu dispariţia din vedere a fumului incendiilor din sat, Turan îşi spuse că nu mai avea ce căuta aici. Era anul 1629... 

Unul dintre cele patru hanate formate după moartea lui Gengis han, Hoarda de Aur, a mai dăinuit în nordul Mării Negre, în Crimeea, pe malurile Volgăi şi pînă la Bug, pînă prin 1783... 

Actuala Vale a Stejarului, fostă Valea Porcului, a fost datată în documente pentru prima oară în 1360, cînd regele Ludovic al Ungariei legifera un drept de proprietate asupra satului ce se numea atunci Subcetate. Informaţia ne parvine cu ajutorul lui Ioan Mihaly de Apşa care, în 1900, publica la Sighet celebra sa lucrare Diplome maramureşene din secolele XIV-XV. Redau traducerea textului documentului descoperit de Ioan Mihaly de Apşa la Ioan Iura din Onceşti, în anul 1864: „Noi, Ludovic, prin graţia lui Dumnezeu Regele Ungariei încredinţînd memoriei cuprinsul dăm de ştire tuturor celor interesaţi că noi, în conformitate cu ceea ce impune şi cere datoria măririi noastre regeşti apreciem serviciile de pietate ale fiecăruia şi acestora, pe care faptele lor de vitejie îi fac demni de răsplata regească. Sîntem datori a le plăti cu răsplăţi, astfel pentru serviciile binevenite ale lui Vancea, fiu lui Stan Lupul Românul fidel al nostru, cunoscute nouă foarte bine, făcute pentru noi de către acesta şi aduse în amintirea Înălţimii noastre... am dat, am donat şi am conferit aceluiaşi Vancea şi prin el tuturor moştenitorilor şi succesorilor acestuia... jumătate din moşia noastră românească numită Waralia-Subcetate din partea apuseană, pe care am avut-o în Ţara Maramureşului...“ Dincolo de certificarea existenţei satului respectiv, numit atunci Subcetate, nu pot să nu remarc faptul că, în ciuda „mainstream-ului“ istoriei, erau oameni, în special înstăriţi, care se înţelegeau relativ bine cu stăpînirea ungară a locurilor. Apoi, se presupune că orice comunitate lua naştere în jurul vreunei bisericuţe. Fosta Subcetate, Valea Porcului, era denumită astfel nu de la faptul că în pădurile din jur erau mulţi mistreţi, ci de la faptul că un bogat al locului îşi mărea turma de porci hrănind-o cu jirul din abundenţă de aici. Porcii trebuiau supravegheaţi, de unul sau mai mulţi porcari, care s-au stabilit aici cu familiile lor. Aşa a devenit zona de sub cetatea veche, aproape dispărută sub vegetaţia din vîrful dealului învecinat, menită probabil a străjui drumul sării de la Coştiui spre Sighet şi mai departe spre vestul Europei, drept Valea Porcului, cea pe care Turan tătarul a vizitat-o de două ori şi pe care nu-l interesa deloc denumirea ei... 

1630 este anul în care apare pentru prima dată în documente bisericuţa din Valea Porcului, cu hramul Sfintei Parascheva, deşi se ştia că aceasta este mai veche decît menţionarea în actele vremii şi fusese trecută de cîteva ori pe parcursul vremii prin focul hoardelor tătăreşti. Administraţia ungară a Maramureşului nu a avut nimic împotriva funcţionării ei, poate şi pentru că este departe de drumurile principale, iar numărul de ortodocşi fideli acesteia nu era mare. 

2010, spre Valea Stejarului, fosta Vale a Porcului. Drumul, asfaltat doar pe o porţiune de vreo 200 de metri de la şoseaua care duce la Sighet. Apoi, drum de ţară, pietruit. Aflu că cei 5 kilometri pînă în centrul Văii şi mai departe pînă în Coştiui fuseseră raportaţi ca fiind asfaltaţi încă de pe vremea lui Ceauşescu. Ajung în dreptul bisericuţei de lemn şi mijesc ochii. Soarele bate exact dinspre ea. Este urcată pe un pinten de deal, înconjurată de micul cimitir. Un pic mai jos s-a construit prin 2000 altă biserică, mai încăpătoare, care acoperă, cu silueta sa, bătrînica de mai sus. Mă apropii. Steagul României şi cel al Uniunii Europene, prinse în lemnul vechi, fîlfîie agale în căldura de la amiază. Uşa este aceeaşi pe care Turan o văzuse cu secole înaintea mea. Aceeaşi este şi crucea de pe turnul bisericii, cea care îl descumpănise pe asprul călăreţ din stepele asiatice şi care poartă şi astăzi o formă de supravieţuire locală...  

Grigore Vîrsta este producător la TVR.