Din categoria: "e vară, e cald", îmi vine să propun un bilanţ de etapă. Numai aşa, de dragul amintirii. Am început prezenta rubrică prin luna mai 2004, pe cînd mă aflam încă la post, în Portugalia. Dacă las deoparte experienţa de acum un deceniu, cînd publicam, tot în această pagină, cîte un săptămînal (şi mult mai sofisticat) eseu antropologic, pot spune că "turnul înclinat" mi-a oferit primul parcurs publicistic de respiraţie lungă: vrei, nu vrei, trebuie să-ţi alegi tema, să o transcrii reflexiv, să o corectezi în viteză şi să o transmiţi pe e-mail, pentru a menţine contactul cu toţi cei interesaţi de faptul religios contemporan. E greu să selectezi, împărţit cum eşti între "actualitatea" (de tip "Tanacu") şi "eternitatea" intrinsec proclamată a subiectelor grave. În răstimp, m-am întrebat uneori dacă merită să continuu. Şi pe cuvînt că acele clipe nu marcau cochetăria narcisică a dorinţei de "recunoaştere": am traversat realmente momente de scepticism şi lasitudine. Mai ales atunci cînd trăiam, cu o secretă exasperare, impresia că România post-2000 s-a abrutizat suficient de radical pentru ca "mesajele" mele să rămînă nedeschise. Adevărul e că se scrie prea mult. Presa noastră, inclusiv a culturală (scuzaţi calamburul), transportă o logoree de care insul cu reflexe normale are de ce se scîrbi: măcar la zilele mari cînd realizează că merită ceva mai bun.Din fericire, primesc frecvente ecouri capabile să mă asigure că nu "predic" în deşert, deşi rostirea în pustiul secular e tocmai deviza - şi datoria - jurnalismului creştin. Există încă români cultivaţi, dornici de o atare problematică. Oameni credincioşi lui Dumnezeu, dispuşi să străbată labirintul tradiţiei şi să-şi pretindă, înainte de a le cere altora, o minimă adecvare morală. Semeni de-ai noştri, care nu se feresc să-şi mărturisească fidelitatea faţă de Învăţătorul Hristos şi pasiunea pentru aportul de sens al vieţii lăuntrice. Evident, cititorii care înlesnesc o asemenea interacţiune mă judecă felurit: unii îmi aprobă flexibilitatea, acceptînd provocarea de a include în cîmpul spiritualităţii diverse laturi (şi atitudini) aparent profane. Alţii mă consideră prea rigid, prea legat de ortodoxia care, în ce-i priveşte, i-a cam dezamăgit. Fiecare dintre aceştia mă stimulează. Primii, pentru că îmi verifică nevoia de libertate, adică simţul exploratoriu. Ceilalţi, pentru că-mi întreţin apetitul faţă de natura supraraţională a misterului sub raza căruia trăim. Am, prin urmare, de ce să le mulţumesc tuturor şi ţin să o fac.Dialogul cu cei care te citesc e de multe ori virtual şi nu o dată frustrant. Cîte reacţii poţi culege? Şi cîte, printre cele mai consistente, nu-ţi parvin din cele mai variate pricini? Cu toată subţirimea firului, legătura se menţine, într-un halou de vibrante posibilităţi. Ca atare, nu-mi limitez receptivitatea la cei care mă susţin prin generosul lor acord explicit. Mă gîndesc adesea la interlocutorii care-mi privesc însăilările printr-o lupă polemică, măritoare de tensiuni. Chiar dacă le-am răspuns - în cazul că şi-au manifestat public nemulţumirea - am profitat de obiecţiile lor pentru a-mi rearanja, discret, ţinuta mentală.Pe măsură ce idealul creştin de viaţă e mai contestat - ori numai ignorat din motive de agendă "pragmatică" - mă simt mai incitat să-l apăr, înotînd împotriva curentului dominant. Şi asta nu pentru că prefer obscurităţile clandestine, ci pentru că, după cum bine ştim, exemplul cristic a fost necontenit ofensat de-a lungul secolelor: acesta este, în definitiv, modul său de întrebuinţare. Nimeni nu e "creştin" într-o religie al cărei principal apostol - unul care nu l-a întîlnit pe Mîntuitor decît în stare de rapt mistic - susţine despre sine că este cel dintîi dintre păcătoşi. Dialectica revelaţiei asta susţine: că sîntem crescuţi prin micşorare, exaltaţi prin smerenie şi binecuvîntaţi prin greşeală. Pentru mine, paradoxul acesta include, firesc, gestul scriiturii. Aşa că, cu cît m-am înşelat mai intens, cu atît m-am apropiat de ţinta pe care, fără să ne fi vorbit, o căutăm împreună.