Aristocraţie

Aveam vreo 15 ani cînd am citit dedicaţia lui Alexandru Paleologu către A.E. Baconsky, pe cartea numită Bunul simţ ca paradox. Închinarea amicală se încheia prin formula: "...şi, last but not least, DOMNULUI A.E.B..." Am descoperit ulterior autorul acela cu nume grecesc, pe care-l asociam, fals, cu V.G. Paleolog (neavînd, încă, posibilitatea de a-l conecta, apocrif, la familia omonimă a bazileilor bizantini). Textul provoca fiorul ineditului absolut. Nu putea fi comparat cu tonul stereotip al eseurilor din anii '80 care căpătaseră, în majoritate, ştampila unei goale preţiozităţi sibilinice. Abia intuit, Alexandru Paleologu mă fermeca deja prin jactanţa lui elegantă, prin verbul său deopotrivă tăios şi flexibil, ca o lamă de Toledo. Regăseam în pulsaţia lui aforistică tonusul aparent cinic, dar plin de înţelepciune, al moraliştilor francezi din stirpea lui Vauvenargues şi La Rochefoucauld. La capătul lecturii - completată apoi cu alte cărţi ale acestui maestru informal - am înţeles de ce preţuise el atît, în scrierile tatălui meu, domnia caracterului literar. Din domnia spirituală se întrupa cea mai eficientă, căci intern corozivă, opoziţie la realitatea trivială a comunismului crepuscular. Numai domnii se puteau salva, împreună, unindu-şi, cu etichetă şi tact, individualităţile condamnate. Trebuia să rămîi domn împotriva tuturor dejecţiilor lumpenizante, să-ţi ţii rangul interior mai presus de avatarurile umilinţei programate. Din fericire pentru adevărul pe care-l aproxima, predicaţia seniorială oficiată de Alexandru Paleologu se ridica pînă la Dumnezeu. El îl slujea, discret şi ferm, pe Hristos ca Domn. Găsise în Acela un model de nobleţe transcendentă şi nepărelnic întrupată. Aşa că nu mă miră fidelitatea lui faţă de Împăratul ceresc, în sacramentul căruia a ţinut morţiş să plece din lumea noastră. Nu mi-aş fi permis să-i spun vreodată - altfel decît în absenţă - "Conu Alecu". Şi asta nu doar pentru că ne despărţeau peste patru decenii (decalate epocal), cît pentru că îmi vedeam lungul nasului. Ştiam că sînt încă departe de ucenicia desăvîrşită a stăpînirii lăuntrice. Alexandru Paleologu poseda comori de amenitate, de răbdare superior distribuită şi de retractilitate delicată. Numea prostia pe numele ei, dar îi tolera pe imbecili ca pe un soi de mezini cărora inteligenţa nu le poate răpi dreptul la redempţiune. Cu rîvnă necăznită, domnul Paleologu transcria, în registrul aparent frivol al mondenităţii, ansamblul însuşirilor christice, începînd cu milostenia. Ţineţi minte papionul lui Ion Raţiu, acel inocent accesoriu care smintise complexul proletar al primilor ani '90? Un simplu nod de mătase întărîta pe atunci valuri de resentiment antielitist... În ce-l priveşte, Alexandru Paleologu era atît de naturaliter impozant încît ar fi putut, metafizic vorbind, să străbată cu hainele sale de tweed pînă şi hoarda unei "mineriade". Se nota la el paralelismul subtil dintre exterioritatea impecabilă şi dorinţa de şlefuire sufletească. Bastonul său cu măciulie de argint întruchipa, sub un deghizament anacronic, perenitatea autoritară a toiagului de patriarh. Fără teama de exagerări criticabile, aş spune chiar că vestimentaţia conului Alecu nu se obstina în trecut, ci îndeplinea, simbolic, funcţia anagogică de a ne proiecta, laolaltă, într-un viitor îmbunătăţit. Printre clişeele encomiastice (menite să ne consoleze cu plecarea lui) se numără şi acela că, în Alexandru Paleologu, a murit ultimul dintre "adevăraţii noştri boieri". Formula cuprinde o teribilă inepţie. Dacă ea ar fi exactă, atunci am fi, ca neam, pur şi simplu terminaţi. Lecţia conului Alecu trebuie citită, dimpotrivă, ca îndemn la veşnica pomenire a spiritului aristocratic, în ferventă intimitate cu Domnul cel Înviat. Boieria lui genealogică era depăşită prin legătura de sînge, euharistic validată, cu linia ce încrucişează libertatea şi revelaţia. La o asemenea răscruce, silueta lui Alexandru Paleologu ne întîmpină pururea cu un surîs şi o sclipire de monoclu. Teodor BACONSKY