Dacă aşezăm modernitatea memorialelor de la primul război mondial încoace, vom observa că acestea, primele, de la cîmpurile de bătălie din Franţa pînă la Mărăşeşti, sînt subsumate unei retorici proprii bisericilor. Şi pe bună dreptate. Una dintre funcţiile arhitecturii sacre este aceea de a ne aminti, nouă, dar şi pe noi; de a da seamă despre ctitori, despre cei ce se roagă, despre strămoşi şi despre eroi. În biserică sînt pomeniţi toţi aceştia, vii sau morţi, dimpreună cu sfinţii şi sub privirea - tutelară, panoptică, susţinătoare - a divinităţii. Prin urmare, memoria - sub formele re-memorării şi ale co-memorării - este la ea acasă în biserică. Arhitectura religioasă reprezintă decorul unei puneri în scenă a emoţiilor umane legate de cezura pe care moartea o introduce între noi, însingurîndu-ne din ce în ce mai mult aici, pînă la vremea cînd le urmăm celor plecaţi, dincolo. Şi atunci referinţele la biserică din arhitectura funerară nu trebuie să ne mire: ea reprezintă resursa acestei arhitecturi amintitoare. Or, arhitectura memoriei, cea de bună calitate, a început din ce în ce mai mult să părăsească localizarea nemijlocită a cîmpurilor morţii (cimitire cu morţi cunoscuţi şi necunoscuţi, cîmpuri de bătălie), oricît de importante vor fi fiind acestea prin localizarea exactă a amintirii de locul evenimentului comemorat, spre a se aşeza în spaţiile publice. Localizarea pe teritoriul - neutru ca rezultantă a forţelor angrenate în constituirea şi stabilitatea lui - al locului public, îl împinge, cel puţin de la Vietnam Memorial încoace, spre o formă din ce în ce mai autonomă în raport cu limbajul arhitecturii religioase, de la care a pornit şi din prestigiul căruia s-a împărtăşit. Părăsind medierea şi concreteţea formulelor de rezolvare plastică pe care arhitectura religioasă i le pune la dispoziţie, arhitectura memoriei îşi asumă riscul - şi orgoliul - de a încerca să construiască propriile metafore plastice. Unele care să dea seama direct, fără proteza religiosului, de drama/trauma absenţei inexplicabile, sau de ne-ogoit. Cu alte cuvinte, rămînînd cu totul, încă şi încă, pe tărîmul fondator al locului sacru, arhitectura memoriei se desparte centrifug de religios spre a deveni parte a locului public şi a monumentelor proprii acestuia. Aşa este gîndit Vietnam Memorial: un pomelnic înscris alb pe negru, care arată cu un vîrf spre Lincoln Memorial şi cu celălalt spre Washington Memorial, ca un bumerang. O lucrare de landscape art mai degrabă decît de sculptură sau arhitectură. Cobori sub firul ierbii, te angajezi corporal în trans-scrierea numelui dorit, pe care apoi îl poţi lua acasă (multă lume face experienţa copierii fără a avea neapărat o referinţă cu persoana respectivă, doar pentru a reface gestica ştiută). În timp ce fotografiezi sau copiezi nume, observi, cutremurat, că propriul tău chip începe să co-participe la înşiruirea numelor dispăruţilor: şi tu eşti acolo, în regatul subpămîntean. La rînd. Apoi, înaintînd spre Est, dai de recent inauguratul (2004) memorial al celui de-al doilea război mondial. El este aşezat în proximitatea - oprimantă ca scară - a Memorialului Washington. Prin urmare, axa de simetrie instituită de Mall îi impunea celei mai noi prezenţe memoriale o atitudine "scindată", pe care autorul a rezolvat-o comemorînd (şi celebrînd, pentru că ambele au fost victorioase) de o parte şi de alta a axei cele două războaie: Atlanticul şi Pacificul. Pentru America, ambele au fost la fel de traumatice şi deci este normal că ponderea ambelor să cîntărească în chip egal. Contrar criticilor formulate la adresa acestui memorial, mărturisesc că am fost mai degrabă încîntat de el. I se reproşau nenumărate lucruri. În primul rînd, unele care nu ţin de formă: că a fost edificat impardonabil de tîrziu, la şaizeci de ani după evenimente. În al doilea rînd, i se reproşează "conservatorismul" formal. Într-adevăr, mai nimic altceva decît tehnologia iluminării nu pare să amintească de prezent: exact la fel, proiectul putea fi realizat şi atunci, imediat după WWII, cum desemnează laconic americanii cel de-al doilea război mondial. Dar, în condiţiile în care două generaţii ne despart de acel moment, îşi putea, oare, arhitectul permite luxul de a opta pentru un prezent aleatoriu determinat (i.e. acum s-au găsit bani pentru memorial)? Nu cumva, cînd totul se va fi estompat, după încă două generaţii, vom privi cum memorialul se va fi ataşat, ca expresie, de evenimentul pe care îl evocă, în acelaşi fel în care, construit imediat după retragerea din Vietnam, memorialul acela reflectă şi el timpurile conceperii sale? Cu alte cuvinte, vreau să spun că nu mă deranjează că memorialul WWII aduce aminte de arhitectura interbelică; dimpotrivă, cred că pot găsi argumente să dovedesc că, în condiţiile date, nu a fost o opţiune greşită. În plus, scufundarea memorialului şi prezenţa centrală a apei îl estompează decisiv în raport cu peisajul unde este amplasat. Poziţia este excepţională, dar constrîngătoare. În raport cu aceste date, locul reuşeşte să se sustragă elegant din corsetul datelor inevitabile, transformîndu-le în avantaje şi în teme ale proiectării. Mai mult încă, acest fel de a gîndi lucrurile pune şi mai mult în valoare, ca un preambul, obeliscul lui Washington. Trebuie să concedem că este o formă superioară de orgoliu aceea de a alege să joci pe mîna "adversarului" (Mall-ul, oglinzile de apă, reflectante şi îndelungi; dar, mai ales, obeliscul). Nu e întîmplător că arhitecţii pe care îi ştiu să fi făcut acest lucru sînt realmente mari personalităţi: C. Gwathmey la Muzeul Guggenheim din Manhattan, care a îmbunătăţit proproţiile lucrării lui F.L. Wright prin corpul pe care l-a adăugat, modest, în spatele spiralei celei albe a acestuia; sau Herzog şi De Meuron la Tate Gallery Modern de la Londra, care au schimbat centrala electrică a lui Sir Gilbert Scott în muzeul vizitat de milioane de oameni anual, fără ca prin aceasta să altereze cu o iotă arhitectura magnifică a originalului. Măcar din aceste motive şi tot aş mărturisi că am fost impresionat plăcut de această cea mai nouă adiţie memorială de pe Mall-ul de la Washington, DC. În fine, aş încheia spunînd că actul în sine al memorării din nou şi împreună are nevoie de oameni la fel de mult cum are nevoie de un loc şi de un cadru edificat. La ambele memoriale despre care am povestit impresionantă este liniştea şi forfota umană. Sînt turişti care, ca mine, fotografiază din toate poziţiile. Este şi lume care îşi aduce aminte. Sînt şi cei care facilitează această aducere aminte: asociaţiile de veterani au reprezentanţi benevoli la faţa locului. Ei se oferă să fie fotografiaţi şi, mai ales, să povestească la prima mînă ceea ce memorialele nu o pot face decît simbolic şi abstract: cum a fost de fapt. Am beneficiat de un astfel de "eşantion" de memorie de la un bătrînel care, foarte politicos, a întrebat întîi dacă să povestească experienţa sa. Trec peste faptul că nu era teribil de combatantă: omul fusese în antiaeriana de la Washington, deci nu luptase, practic. Nu avea importanţă: omul continua să fie impresionat şi emoţionat de locul acela, propice eliberării fluxului memoriei. Mi-am amintit, astfel, de un amănunt: comandantul escadrilei care a bombardat oraşul Ploieşti în cel de-al doilea război mondial tocmai se prăpădise, i-am citit necrologul traversînd Atlanticul...