La șapte săptămîni după Paștele iudaic se sărbătoreau primirea Legii pe Muntele Sinai și cele dintîi roade ale pămîntului (Ex., 23, 16; Num., 28, 26; Deut., 16, 9-10). Carte de identitate a poporului ales, Legea reprezenta codul relației de reciprocă fidelitate cu Dumnezeu. Într-o corespondență simbolică, după cincizeci de zile de la Înviere, ucenicii lui Hristos devin receptacole ale pogorîrii Duhului Sfînt care îi constituie într-o unică Biserică, trup mistic al lui Hristos, și-i transformă în martori ai Evangheliei. Odată cu această revelație deplină a Duhului lui Dumnezeu se deschide marea istorie a Bisericii întemeiate vizibil, timpul său, kairós, în care se manifestă deja semnele împlinirii eshatologice. Apostolii și ceilalți ucenici care-l urmaseră pe Iisus, trecuți prin încercarea fricii și a descumpănirii de după Răstignire, dar și prin suprafireasca reîntîlnire cu Cel înviat, primeau atunci botezul de foc, anunțat de profetul Ioan, și puteau astfel propovădui ceea ce văzuseră cu propriii ochi și atinseseră cu mîinile lor de tină (I Ioan, 1). Scena apare în Faptele Apostolilor (cap. 2) și are detaliile unui eveniment fondator: de la semnele exterioare ale irumperii lui Dumnezeu în lume pînă la discursul mărturisitor al lui Petru, care oferă prima interpretare creștină a istoriei mîntuirii.

Avem, așadar, un cadru de corespondențe simbolice esențiale: Muntele Sinai și camera („foișorul” în care, potrivit tradiției, se rugau apostolii), legea și harul, împărțirea limbilor și vorbirea în limbi. În credința creștină, Cincizecimea este „împlinirea ultimă a făgăduinței” lui Dumnezeu, pentru că Duhul Sfînt, „Care de la Tatăl purcede și în Fiul se odihnește”, face cu putință cunoașterea deplină a ceea ce Dumnezeu a descoperit despre sine. Duhul este „Mîngîietorul” promis de Iisus, „Consolatorul”, dar și „Apărătorul” celor ce cred, conferind credinței realitatea eficace. El este Cel care mărturisește despre Hristos și creează mediul de adevăr al mărturiei apostolice și al comuniunii de-a lungul timpurilor cu această mărturie: „Pe El (Hristos), fără să-L fi văzut, Îl iubiți; întru El, deși acum nu-L vedeți, voi credeți și vă bucurați” (I Petru, 1, 8).

Efectul „revărsării” Duhului asupra apostolilor a fost „vorbirea în limbi”, harismă specifică începuturilor creștinismului, cu atît mai spectaculoasă cu cît cei care primeau acest dar erau oameni simpli. Recitind capitolul din Fapte, vedem cum primirea Duhului permitea, de fapt, comunicarea între cei care vorbeau limbi diferite: „Iată, nu sînt aceștia care vorbesc toți galileeni? Și cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut?” (2, 7-8). Noua limbă a credinței își dezvăluie universalitatea prin această transparență creată de Duhul Sfînt. Astfel, evenimentul Cincizecimii restaurează, prin unitatea lăuntrică a sensului, diversitatea punitivă a limbilor din episodul Turnului Babel. Diferența nu este anulată, ci doar opacitatea; limba ca graniță, etnia ca limită sînt dezmărginite prin crearea Bisericii, unde comuniunea ia locul separației. Cei care-i ascultau pe apostoli își recunoșteau limba, dar primeau un conținut de dincolo de situarea lor în lume, intrau în legătură cu o alteritate radicală, fără ca aceasta să le provoace respingere. Au existat, după cum reiese limpede din Fapte, și oameni care, neînțelegînd limbile, îi credeau pe ucenici „plini de must”. Lor li se adresează în mod special cuvîntul lui Petru. Vedem și de aici cum de la începuturi se configurează două atitudini: receptivitatea, însoțită de surprindere, și insensibilitatea batjocoritoare. Prima traversează frontiera în mod lăuntric, pe cînd cea de-a doua se oprește în exterioritatea reciprocă instaurată după Babel. Duhul lucrează însă transformînd negurile în străvezimi și lipsa de curaj și elocință în putere de a mărturisi: „Dacă ia un vameș care crede, spunea Sf. Vasile cel Mare, îl face evanghelist; dacă Se pogoară peste un pescar, face din el un teolog; dacă găsește un prigonitor, care se pocăiește, îl face apostol al neamurilor, predicator al credinței, vas al alegerii. Prin Duhul Sfînt cei slabi ajung puternici, cei săraci se îmbogățesc, oamenii simpli la cuvînt sînt mai înțelepți decît înțelepții”.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă) volumul André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.