Au trecut douăzeci de ani de cînd a murit Părintele Scrima și cei care l-au cunoscut (sau nu) și-au amintit în acest răstimp în multe feluri de el. Au fost publicate la Humanitas și Anastasia mai multe volume editate cu grijă din textele și fragmentele pe care le‑a lăsat, au fost organizate colocvii, i s‑au dedicat volume și pagini consistente în mai multe ziare și reviste. Doamna Anca Manolescu a pus în ordine, la Colegiul Noua Europă, o arhivă miraculoasă, cuprinzînd notițele, caietele, ciornele, planurile de curs, scrisorile și însemnările Părintelui Scrima: o țesătură de gînduri și cuvinte mereu proaspătă pentru cel care o parcurge, surprinzătoare și neprevăzută ca o plimbare printr-o pădure.

Prin toate aceste amintiri, chipul Părintelui scapă privirii. Nu i s-a închegat pînă acum un profil stabil, același pentru toți. Cititorii care iau în mîini textele sale sau pe cele care îl evocă într-un fel sau altul găsesc fiecare un „alt Scrima“. Astfel, pentru unii, Părintele este un teolog subtil și cultivat. Pentru alții, un monah adînc, cu o cunoaștere a celuilalt care se vădea, pe alocuri, nefirească. În Beirut am întîlnit cîțiva membri vechi ai Mouvement de Jeunesse Orthodoxe care și-l aminteau, simplu, ca formidabil prieten. Nu lipsesc, desigur, cititorii „conspiraționiști“, pentru care Părintele Scrima este suspect, agent sau membru al unor organizații secrete. Apoi, unii îi vînează „abaterile“ de la dogmă, în timp ce alții se bucură tocmai de libertatea interpretărilor pe care le face și de nonconformismul gîndurilor sale. Nu este de mirare, în toată această indecizie a lecturilor, că Părintele Scrima, fiind îndrăgostit iremediabil de inepuizabilul ortodoxiei, ajunge totuși să fie considerat de către unii participanți la Conciliul Vatican II ca fiind „prea pro-catolic“.

Probabil că l-ar fi amuzat cearta interpreților, pe el care mereu s-a retras discret din situațiile evidente și din caracterizările definitive ce erau pe cale să i se aducă. Ca un împătimit al prieteniei și al taifasului, Părintele Scrima nu ține discursuri care să fie topite în statui, ci vorbește pe limba sufletului fiecăruia, adresîndu-se direct și de fiecare dată alt-fel. Sau alege să nu vorbească deloc.

Cred că una dintre condițiile de posibilitate ale dialogului însă este împărtășirea unei sensibilități spirituale, tradusă ca inteligență și abilitate hermeneutică: aceea de a sesiza semnele Duhului, de a le urma și de a privi, în ele, frumusețea uluitoare a lumii. A vedea chiar și lucrurile cele mai opace ca limbaje și a le descifra sensurile, urmînd ca mai apoi să construiești, cu ele, propriul limbaj este una dintre temeliile gîndurilor Părintelui Scrima.

Dau cîteva exemple (din manuscrise):

Despre deșert: „Adevărul deșertului este tăcerea. Deșertul nu conduce pe om departe, ci altundeva, fapt care îl face nu să se deplaseze, ci dimpotrivă să rămînă țintuit – să intre în extaz – rămînînd pe loc (pe același loc), ceea ce este deosebit de straniu și de greu. Vocea care strigă în deșert cunoaște o experiență cu totul inedită: acolo nu există ecou“.

Despre poezia lui Ion Barbu („Isarlîk“): „Tîrgul hilar e neînchipuit de tragic: profeție întoarsă în sine (nu înspre istorie) [care] devine hrană sieși“.

Despre minune: „Minunea este și semnul smeririi lui Dumnezeu. Ea nu copleșește omul, ci îi cere consimțămîntul și adeziunea. Minunea începe de la om, de la libertatea lui, de la iluminarea lui interioară. Omul este deja în stare de minune cînd minunea se face. Aceasta pentru că nu există minune fără pocăință“.

Despre peisaj: „Acum îmi dau seama că peisajul e, de fapt, o situare față de cer: acesta este elementul central și discret al peisajului. Marea și muntele nu sînt destul de smerite ca să reliefeze cerul; numai deșertul se descompune și se sfîșie și cerul se deschide deasupra lui“.

Mai mult decît a-i găsi Părintelui Scrima o încadrare cuminte într-o definiție, cititorul ar putea așadar să fie atent mai degrabă la felul său de a privi lumea, atent și răbdător, în așteptatea unui semn venit de dincolo de ea; ca în final, odată găsit, să fie posibilă explozia de bucurie și admirație care este, cred, pecetea creștinismului viu: „Ce plinătate de semnificații ne în-tîmpină în viață!“.

Ioan Alexandru Tofan este profesor la Facultatea de Filozofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universității „Al. I. Cuza” din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul lăuntric. André Scrima și fizionomia experienței spirituale, Humanitas, 2019.